Haralambie Bonaparte

Dincolo de marginile satului se intindeau campiile. Nesfarsitele campii.
Haralambie Bonaparte privi cu ingindurare spre nesfarsitele campii. Coltul graului incepuse sa-si faca simtita prezenta dar pentru HB, asa cum ii spuneau cei din sat, asta nu insemna nimic. Conform calculelelor lui si a sfantului horoscop agricol, graul ar fi trebuit sa fie undeva pe la adolescenta. Se puse cu curul pe bordura soselei ce despartea satul de campie si se odihnii cat sa se ridice apoi si sa priveasca in speranta ca ceva s-a schimbat in cele 5 minute cat a stat jos. Graul era la fel, un bebelus ce gangurea printre bolovani in cautarea laptelui.
Din inaltimea la care se afla, decreta sobru doar pentru el:
-Daca nu ploua intr-o saptamana ne-am lins pe bot de grau!
Isi scoase palaria de paie se  scarpina hotarat in barba apoi isi arunca ochii spre norii care parca se plimba in ciuda ranjind la el. „Hm, poate in cealalta parte o fi altfel!” gandii el.
Se rasucii pe calcaie si pornii pe soseaua ce strabatea satul in doua. Trecu mai intai de cimitir,  pe al carui gard cineva scrijelise cu vopsea proaspata din care se scurgeau picaturi ” Isus vine, e la colt”. Nu a inteles niciodata de ce oamenii simt nevoia sa scrie pe gardul cimitirului indemnuri, de parca mortii ar citii si s-ar ridica din mormant sa-l astepte pe Isus la colt. Dar nu era aici sa se intrebe despre ei,  isi vazu de drum impasibil la frumusetile ce treceau pe langa el; un  cires inflorit ale carei flori  dansau  la usoara adiere a vantului,  tangaitul crengilor de  nuc sub dulcea apasare a aceluias vant, ciripitul vrabiilor ce se certau pe creanga unui stejar gaunos, cel mai vechi copac din sat, semn ca de aici incepeau casele. Mai intai casa lui Vasile, construita din caramizi rosii cam pe cand satul incepea sa prinde contur, apoi a lu Smarandache, ala de a candidat de 5 ori la primarie si  il votau doar ai lui din gospodarie. Primea mereu doar cate 5 voturi, desi la carciuma toata lumea il indemna sa candideze, ca stiau ca face cinste.
Mai avea putin pana la carciuma, lasa casele una cate una in urma. Daca ar avea timp, ar spune cate o poveste despre fiecare din ele, mai trista, mai vesela, mai cu perdea, mai de doamne ajuta. Nu exista casa fara poveste.
A lui era in partea cealalta,  la trei case de casa popii si adapostea, dupa spusele lui, atatea povesti incat i-ar trebuii o noapte-ntreaga sa le spuna pe toate.
Se apropia de casa lu’ Diurel, care era cam la 3 case de carciuma.  Era casa mare, pe doua etaje cu cate trei camera pe fiecare nivel. Diurel era cam tolomac de fel dar era baiat  muncitor. Cand crescuse, ai lui l-au trimis sa munceasca prin Italia, ca aici nu faci decat spume, spuneau au lui. A muncit vreo 4 ani , a venit si si-a ridicat  un etaj la casa parinteasca, apoi a dat sfoara-n sat ca vrea sa se insoare. Nu prea s-au ingramadit fetele sa-l viziteze, ca stiu ca-i  cam talamb. Intr-un final a luat o fata din satul vecin, ala de peste campie, una care nu prea stia ce-i cu el si cu ea si statea saraca singura in toata casa aia cu etaj, ca na au facut nunta mare si a cam ramas fara bani. D-asta  Diurel a trebuit sa se duca iar in Italia sa munceasca.  Din cand in cand o mai viziteaza nasul de  cununie, unu’ de-i zice lumea Farafastac da’  pe care de fapt il cheama Fane. Daca ar stii nevasta-sa  ca isi viziteaza cam des  fina si singur….. Nevasta-sa e  Liuba, farmacista la singura spiterie din sat.  O femeie cu umeri zdraveni si niste pulpe de sparge pepeni intre ei.
Haralambie vazu  mesele  de la carciuma scoase afara.  Era cald si vantul adie cat sa stai cu coama-n el si sa gusti temeinic din racoarea lui.
-HasBee!! De la prima masa a terasei improvizate cu ochii infundati in sticla de bere, il striga Farafastac. Unde  te duci hasbee? il intreba acesta.
– Salut Fane, ca mi-e greu sa te pronunt Farafastac. Ma duc incolo, spre celalalt capat al satului.
-Aaaaaa…..si ce faci in celalalt capat al satului? Sa-mi fie cu iertare intrebarea, caci te vad nedumerit si plin de praf, iar pe caldura asta cea mai buna metoda sa scapi de praf este sa  bei o bere rece  la umbrarul terasei. Eu tocmai am venit de la Dilaila, nevasta lui Diurel, fina mea draga si inteleapta.
-De ce ii spui inteleapta!?
– Pentru ca este! Spuse el accentuand pe ultima parte. Este cea mai inteleapta fiinta de pe lumea asta, iar ochii lui capatau o nuanta de mierosenie cand spunea asta, dupa sotia mea si mai draga. Este inteleapta pentru ca asa vreau eu sa fie. Si isi ridica degetul aratator spre cer, in semn de maxima intelegere.
-Farafastac, vrei sa stii de ce ma duc in celalalt capat al satului?
Haralambie nu mai auzi vreun raspuns, pentru ca in tihna si rasunand a gol, capul lui Farafastac cazu brusc pe masa de plastic. Caldura, oboseala actului cu Dilaila si toropeala bauturii, il rapusera  chiar  la momentul raspunsului. Din initiativa, ramasese doar degetul, indreptat intelept spre cer.
-Vreau eu sa stiu, se auzi din celalat capat al terasei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în de larg public. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Haralambie Bonaparte

  1. Ce condei! Ce imagini! Felicitări și perseverență!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s