O zi

O zi jumate apa a fost oprită. Dimineața mi-am băgat capul într-un lighean și am făcut gargară să fac clăbuci.  Am băgat juma’ de tub de Colgate în gură  și scuipam fulgi de nea.
În microbus soarta m-a pus lângă o doamnă care resimțise din plin lipsa apei. Trăznea a transpiratie și a trebuit să scot capul pe geam de căteva ori să am parte de aer proaspăt și curat.  Drumul pană la gară a fost lipsit de evenimente. O zi obișnuită. De obicei oamenii se ceartă cu șoferul, ori că merge prea încet, ori că de ce ia peste capacitate. Ori astăzi nimeni nu a zis nimic. Parca toți erau niste zombi împuțiți de lipsa apei.
Căt am așteptat al doilea microbuz, o melodie îmi stătea pe creier, o melodie veche de vreo 30 de ani: Mi-a spus mama să mă-nsor. Apelez la tehnologia de buzunar dar se pare că cei de acolo de la Youtube nu au auzit decat de Fuego si Florin Salam.
Mă resemnez  la birou la bratul tacticos al unei cani  pline cu cafea. O comuniune zilnică ce stoarce ce-i mai frumos din mine. După căteva sorbituri mă duc la șef  să-l salut. În birou la el, un coleg moldovean, stătea rezemat de tonomatul de apa. De fapt  un coleg de suferință, că-i pensionat pe caz de invaliditate și vine din două în două zile la munca. Azi venise. Cănd vine face curațenie căt poate, dă cu mătura, spală cu mopul, strănge mizeria umana.
În timp ce-l salutam, ii spunea șefului:
-Șefuț, io nu vin pe 8 martie.
-De ce mă Ioane, ce…e ziua ta!? Și rădea.
-Păi da, nu-s fimeie di servici!!?
Am răs cu toți. M-am retras  în birou și mi-am început treaba.
Și aveam un chef nebun de munca încat dupa juma de oră de tastat pe tastatură mi-am dat seama că-i închis calculatorul. Mi-am zis că-i timpul pentru o pauză de cafea. Tonamatul de pe hol e ca o Mecca pentru mine. Mă duc la el spașit și stresat, cu  mintea împraștiată și e de-ajuns să-i ating doar un buton că viata mea ia o turnură neașteptat de frumoasă. Căteodată sunt invidios, că face același lucru și la alții. L-aș vrea doar pentru mine, doar eu să-i mângâi butoanele luminate, doar eu sa-i ridic încet capacul de sub care să-i storc cu grija licoarea.
Căteodată când sunt sigur că nu mă vede nimeni, îi mângâi formele și privesc năucit literele aldine La Fantana și  pozele de pe frontispiciu:

Extrag o ceașcă proaspătă de nectar din ea și mă apuc serios de muncă.
În plina creație a muncii de birou, când hârtiile zburau pe langă mine ca niște mici avioane ce decolau din mintea mea, în plină concentrare… aud un  zgomot nou, nemaîntalnit, nemaiauzit până în clipa aceea în toata existența mea de birou. Faș Faș!!
Mă uit în stănga, mă uit în dreapta…zgomotul își continuua nestingherit existența. Îmi ridic oasele obosite de tastat și privesc în jur. Nimeni și nimic.
Un ochi îmi cade asupra coșului de gunoi. Apoi și celalalt. Cocoțat pe marginea coșului de gunoi, privind cu ochii mari bulbucați și speriat, cu mustațile pline de frimituri de covrigei, stătea un soricel. Nu știu care dintre noi a fost mai speriat, cert e ca atunci când el a zbughit-o  spre un colț al biroului, eu am fugit cu mâinile  fâlfâind în aer țipând căt gura de mare, spre biroul șefului.
-Demandez dezinsecție, demandez dezinsecție!  Au fost cuvintele mele cand am ajuns în biroul șefului.
Într-un colț al camerei, un domn îmbracat aproape în costum-îi lipsea papionul- cu un geamantan în mâna dreaptă pe care scria frumos aliniat „Apa de birou„, mă privea cu ochii  cât cepele gata să izbucneasca în râs.
-Ce-i aia demandez?? Mă întreaba șeful, neridicându-și ochii de pe hârtiile din fața lui.
-E atunci cand eu cer ceva și dumneavoastra mă ignorați.
-Acum ce mai e Gi?
-Am un ditamai monstru în birou, o fiară cu ochii roșii și gheare apucatoăre care se înfruptă din frimiturile din coșul de gunoi. Adică un șoricel.
Îmi închei pledoaria către șef și mă pun jos pe un scaun chiar lângă tonomatul de apă. O bijuterie pentru consumul moderat de apa vie de birou.
Domnul din colț îmi face un semn că ar vrea să se uite curios la tonomatul de apă. Până să ajungă la el, un zgomot de foșnet ne făcu pe toți trei să tresarim. Din coșul de gunoi același șoricel  se străduia să treacă peste marginea aluncoasă. Faș faș !!
În timp ce călăream tonomatul de apă, am strigat cât mă țineau plămânii:
-Șoricelul!!
Mai mult de țipatul meu disperat, șeful meu se cocoță pe birou. Domnul aproape îmbrăcat în costum se prăpdea de râs de mișcarile noastre. Se uita la mine și zâmbind spuse:
– Ne bucuram că apa noastră  v-a salvat viața.

 

Pentru SpringSuperBlog2017