Iunie

Ca să nu rămâie şi anul ăsta cu dorul de munte neostoit, mi-am luat familia de mână şi ne-am pus pe drum. Căţel şi purcel au rămas la o vecina, că vreo 5 zile cât lipseam să nu ducă dorul de mâncare.
Dis de dimineaţă stăteam toţi trei pe peronul gării şi priveam vrăjiţi cu ochii bulbucaţi  la soarele ce-şi lansa prima salvă de raze. Am fost întrerupţi doar de şuieratul locomotivei.
Preferam să auzim glasul conductorului strigând cât îl ţineau plămânii „Poftiţi în vagoaneeee!”, dar ne-am mulţumit cu ” Urcaţi bă’, că pleacă!”
„Vreau la geam, vreau la geam”, ţipa cel mic şi blond ţinându-se de cozorocul şepcii de care era mândru şi de care era agătat biletul de tren.
„Pupă mama pe el de băiet entelegent” îi spuse nevasta în timp ce-i lipea moaca de geam.
Conductorul venise tiptil lângă noi şi de parcă atunci descoperise plămânii, ţipă cât putu în urechi „Biletele la controool!” De emoţie si de sperietură celui mic şi blond îi zbură şapca între scaune şi cât timp căutam şapca printre scaune, conductorul aştepta bătându-şi capsatorul în palmă, mişcându-şi capul în sus şi în jos şi cu o privire care parca spunea „Ce, n-aveţi belete!?”
Cam de la Ploieşti începeau munţii aşa că toţi trei stăteam lipiţi de geam, de parcă putea să se schimbe ceva în  cei 20 de ani de când nu-i mai văzusem.  Pentru el, cel mic, era prima dată când ii vedea aşa că îl întelegeam.
Ne aşteptam ca atunci când coborâm din tren în Predeal, să găsim şiroaie de oameni bălmăjindu-se în toate direcţiile dar contrar viselor noastre, gara era pustie şi doar vântul  făcea să se mişte ceva, bătea cât să zburde cele câteva gunoie de hârtie aruncate pe jos.  În gară, o bătrânică moţăia în scaun în aşteptarea clienţilor de dulciuri şi amintiri.
Hotelul era la câţiva paşi de gară aşa că am târâit  uşor cele trei geamantane până la recepţie.
Ca să nu ne trezim dimineaţa şi să ne întrebăm unde suntem şi ce căutăm aici,  am încropit un plan de umblat brambura.
După ce ne-am bucurat ochii cu verde nuanţat în ‘spe mii de culori de prin împrejurimi, am luat calea telecabinei din Poiana Braşov, drum lung cu schimbare de vehicul în Braşov.
Magaoaia era cuminte în cap de linie aşteptându-ne.  Când porni, carabinierul, un băiat tandru şi molcom de munte, ne invită să luăm în braţe bările lucioase, ca să nu ne zdruncine prea mult la creier. Cel mic şi blond se fâtâia când într-o parte când în alta, curios de cât de mică se vede lumea. „Nu e voie băieţel, că se clatină.” „Ba tu te clatini” şi scoase limba către carabinier. „Da’ dăştept eşti mamicuţule”, îi spuse mă-sa în timp ce-i ştergea cu o batistă umezită cu limba obrăjorul bucălat de resturi de cartofi prăjiţi.
Carabinierul începuse să ne explice despre vedeniile de prin jur, despre munţii din depărtare şi despre ce se vede în Poiana. Ăla e un loc de joacă, aia e o cabană, ailaltă o telegondolă… torcea precum o pisică.
„Da’ chestia aia mare de lângă baltă,  cu multe geamuri, ce-i!?” îl întreb.

dsc_0183-1.JPG.1024x0

„E cel mai dichisit hotel, Hotel Royal Poiana Brașov”. „I-a uite mamiţule, are şi loc de joacă pentru ăsta mic”

dsc_0198.JPG.1024x0.jpg

N-apucai să termin bine fraza că telecabina trecu prin dreptul primul stâlp de susţinere , fapt ce făcu in stomacul meu un gol cât foamea de trei zile dublat de o uşoară stare de confuzie. Carabinierul mă văzu cum schimb culoarea roşie din obrăjori în cea palidă de lămâie stoarsă şi încercă să mă îmbuneze” Staţi liniştit, că-i ca la avion” „Adică se poate prăbuşii oricând?”.
Văzurăm lumea de pe acoperişul lumii şi doar gândul că trebuie să mă întorc iar în magaoaia aia, strică bunastarea sufletului. De-ar fi fost rostogolirea până jos o soluţie, aş fi ales-o la coborâre dar aşa am stat lipit de fundul  de fier rece al magaoaiei până am ajuns pe pământ tare. „Pământ , pământ!!” ţipam într-una în timp ce călcam apăsat pe asfaltul scărilor.
Ne-am dus într-un suflet, că oricum drumul era în coborâre, spre hotelul Royal să vedem de aproape bunăciunea.  Am trecut în viteză pe lângă un afiş  mare care ne îmbia să facem rezervare şi cazare în Poiana Braşov şi ne-am proţăpit cu mâinile-n sân în faţa hotelului privindu-i măreţia. De jos părea şi mai mare şi mai curat.
În uşă un flăcăiandru îmbrăcat în negru şi cu o pălărie cu fetru, ne oprii.
– Ne pare rău dar nu puteţi întra decât cu învitaţie.
– De ce? îl întreb eu. E nuntă, botez, căsătorie!?
–  Nu, pomană de înmormântare.

 

Pentru SuperBlog 2017

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în de larg public și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Iunie

  1. RaduThor zice:

    Am și eu o nedumerire (de fapt mai multe dar întreb de una) – cum/de ce au pus ăia în Poiana asfalt pe trepte? 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. Articolul tău m-a dus cu gândul la D-l Goe al lui Caragiale. Frumos articol, mi-a plăcut mult 🙂 Baftă Gigele 😉

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s