Ploaia

Picături mari loveau geamul scurgându-se încet spre eternitate.
– A început să plouă.
– Te iubesc, îmi spuse.
Se cuibări încolacindu-şi piciorul în jurul meu. Îi simţeam inima lipită de pieptul meu bătând nebuneşte.
– Şi eu te iubesc.
– Ştii , mi-e sete! Mai ai apă în sticlă?
– Credeam că ţi-e sete de dragostea mea!?
– Şi de ea îmi este sete. Şi zâmbi cu  zâmbetul unei femei îndrăgostite.
– Am apă cu cristale strălucitoare orbitoare, apă  strânsă din dragostea noastră, apă cu zâmbete de iubire sau apă de izvor. Ce preferi?
– Din toate câte un pic dar mai ales de izvor. Atâta iubire şi totuşi un trup atât de mic.
Se urcă cu totul pe mine şi ma prinsese între picioarele ei. Bău tacticoasă din sticlă lăsând două picături să se prelingă pe sânii goi.
Încercam să privesc spre geam, să găsesc analogia momentului. Vedeam ploaia făcând dragoste cu noi.
Se aplecă spre mine şi mă sărută pe buze, cu buzele încă umede.
– Vreau să-i săruţi,  vreau să facem dragoste!
Buzele îi deveniseră de un roz cărnos căutând cu ardoare să le lipească de trupul meu. I le simţeam cum răscolesc fiecare părticică a unui trup flămând de dragoste, al meu. Îi admiram în neştire unduirea, buclele blonde ce creau petale, mâinile ce deveniseră o extensie a expresivei dorinţe.
S-a ridicat dintre picioarele mele, a zâmbit strengăreşte şi cu o voce mieroasă mi-a spus:
– Nu mi-ai spus niciodată cât de mult mă iubeşti!
– Atât de mult. Şi întind mâinile arătând imensitatea.
– Serios!
– Nu cred că există termen pentru a defini cât de mult de iubesc. Te iubesc Şi atât.
– Vreau să-mi faci o declaraţie de dragoste! Se puse lângă mine, îşi încrucişă mâinile şi îşi lăsă buzele să capete acel roşu al indignării. Ştia cât de mult o iubesc iar starea ei de falsă indignare mă făcea să o iubesc mai mult
– Te iubesc când eşti capricioasă, e ca şi cum aş găsi o redută şi aş încerca să o cuceresc doar să ştiu că-i apare un zâmbet. Îţi iubesc zâmbetul curat ca al unei flori iar când zâmbeşti te văd ca o floare ce descoperă că atunci când se deschide este mai frumoasă. Te iubesc pentru că mă faci râd…
Fiecare cuvânt venit din inima mea făcea ca strălucirea ochilor ei să capete puternice nuanţe de iubire. Străluceau în semiobscuritatea camerei, deveneau un ghid către sufletul ei.
– Gata, m-ai convins! Mă iubeşti cu adevărat. Dădu capul pe spate şi râse, iar râsul ei se transforma în cristale ce urcau vertiginos în inima mea.
– Mai vreau apă. Şi îşi lăsă din nou buclele să-mi mângaie trupul când se aplecă să caute sticla.
Îşi încleştă ochii şi mă privi complice.
– Hm! Puteam să jur că mai este. Şi îmi flutură sticla goală in jurul ochilor.  Cum îi vei domoli setea unei domnişoare cu o dorinţă atât de mare!? mă întrebă lăsându-şi ochii să pătrundă în adâncul meu.
– Ştiu câteva metode. Unele le voi folosi mai încolo iar o metodă practică să potolesc cel putin o dorinta,  este să sun la recepţie şi să mai cer să ni se aducă. Din cea mai bună apă! Chiar un bax!

– Pentru spiritul tău practic, domnişoară Camelia, te iubesc! Exclamă admirativ.
– Şi eu te iubesc pentru că eşti tu, domnişoară Mara!
Pe geam ploaia desena rute alternative către inimi.
Pentru SuperBlog 2017