Omul cu inima de aur

E ora 11.30 şi eu încă nu am scris nimic despre cafea. Mă învârt în jurul calculatorului în speranţa că un singur gând să nu-mi dea pace, un gând în care să fie inclus cel puţin o ceaşcă de cafea.
Pot să scriu despre multele momente în care am savurat o ceaşcă de cafea sau despre zilele în care tremurând cerşeam câte o linguriţă de zahăr pentru cafeaua mea dar prefer să fie o poveste, o poveste în care protagoniştii să fie în faţa unei ceşti de cafea încă aburinde.
Tu cititorule te aştepţi să fie ceva care să te facă să simţi muşchii feţei contractându-se, ceva în care un zâmbet să se strecoare. Dar nu întotdeauna poveştile sunt vesele.

Să tot fie ceva timp de atunci, nu mult doar cât să rămână în amintirile oamenilor ca o legendă perpetuata pe la colţurile birourilor sau pe la mesele ticsite ale barurilor de cartier.
Mulţi, în dorinţa lor de a umfla legenda, adăugau câte un element nou poveştii, înflorind-o frumos.
Cel mai mult se vorbea despre el atunci când oamenii dădeau unii peste alţii la terasa de peste drum. Măsuţa din colţ, lângă lampadarul verde de la gardul ce despărţea terasa de drumul pe unde trecătorii treceau nepăsători, era mereu plină. Când unul se ridica, imediat un altul se punea în locul lui. Şi vorbeau, vorbeau cât lună şi în stele, despre cât de cald sau cât de frig este pentru timpurile astea, despre vrute şi nevrute şi despre călătorii şi despre lumi.

Cu paşi de pisică, ospatarul se apropia de masă şi le punea oamenilor câte o cafea în faţă. Încă aburindă,  aroma se scurga printre ei, lăsându-i cu nările frematând a poftă.
Câte unul neîncrezător îl intreba pe oaspătar ” E Kafune, da?!”
cafea-Kafune-768x296
Şi atunci începeau să vorbească despre el, despre omul cu inima de aur, aşa cum mulţi îl numiseră. Se găseau întotdeauna amintiri, ce ţineau proaspătă legenda.
Se trăia în viteză, oamenii curgeau în toate direcţiile uitând de stările mici ce aduc bucurie. Doar în micuţa terasa timpul parcă se oprea în loc.
De treceai pe acolo într-o zi oarecare, îl găseai stând la masă. Te invită să iei loc şi îţi făcea cinste cu o cafea.
Poate acceptai, poate nu, privind neîncrezător la bătrânul cu părul alb ce-ţi oferea o cafea. Poate privirea caldă şi glasul blajin ce zicea „Hai stai, că se învârte lumea şi fără noi” te convingeau să laşi universul să se descurce 5 minute fără tine.
Păstrai telefonul aproape în speranţa că-ţi vei găsi timp să cauţi un magazin cu cafea boabe. Dar cu fiecare cuvânt spus, bătrânul reuşea să creeze o lume de basm în jurul tău. Poveştile veneau ca un tăvălug şi parcă nu-ţi mai venea să te ridici, să stai şi să aştept următoarea poveste. Ştia multe dar nu ţi le spunea pe toate odată. Doar ospătarul care îţi făcea simţită prezenţa cu ibricul în mâna întrebând dacă mai doreşti cafea, reuşea pentru câteva clipe să dezlege vraja pe care bătrânul o punea peste tine.
Când îşi termină poveştile, te întreba despre tine, despre viaţa ta, copiii tăi şi despre ce-ţi place şi poveştile îşi schimbau auditoriul. Nu realizai cât de multe poţi povesti decât atunci când începeai să vorbeşti despre tine. Iar bătrânul stătea şi te ascultă, zâmbind şi râzând în hohote la câte o păţanie.
Se mai găsea câte unul în câte o zi, care cu un iz de aer rarefiat îi lăsa să-i scape „Eu nu beau altfel de cafea decât că cea de la birou” Atunci bătrânul îi făcea un semn ospătarului iar acesta aducea cafeaua doar după ce bătrânul transforma lumea în basm. Când gusta prima oară din cafea puteai auzi „Dumnezeule, e gustoasă, e cea mai bună cafea! E exact precum cafeaua de la birou, e mondoze cafe!
Oamenii îşi găseau timp să-şi spună şi bucuriile şi pasurile iar bătrânul găseau mereu un cuvânt bun pentru ei. Şi o cafea.
La moartea bătrânului, cei câţiva care îl aşteptau încă, au băut cafea şi au plâns. Nimeni nu a scos vreo vorbă dar la plecare şi-au promis că vor revenii acolo ori de câte ori universul le va permite.

Omenii veneau la teresa, la măsuţa din colţ de lângă lampionul verde, în fiecare zi. Povesteau, depanau amintiri, îşi spuneau pasurile, glumeau, râdeau… iar ospătarul le aducea la toţi câte o cafea. Când voiau să plătească, acestea le spunea „E plătită” „De cine?”” De bătrân. Pentru micile plăceri ale vieţii
Se zvonea printre ei că bătrânul îşi lăsase toată agoniseala terasei cu condiţia ca toţi cei care se aşezau la măsuţa din colţ, să primească un gând bun şi o cafea.
Alţii ziceau cum că bătrânul chiar avea o inimă de aur şi că s-au găsit fire de aur în jurul inimii lui.
Dar erau doar zvonuri.

Pentru SuperBlog 2017

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în de larg public. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Omul cu inima de aur

  1. Foarte frumos articolul! Mult succes!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Am citit ca prima cafenea din Bucuresti a fost deschisa inainte de suratele sale din Paris, Viena sau Italia, in 1667, iar ceea ce povestesti tu pare a fi desprins din acele timpuri.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s