Scrisoare către… mamă, a unui soldat aflat pe frontul de est

Dragă mama.

Încă de la începutul scrisorii vreau să-ţi spun despre mine că sunt bine şi că îmi este dor de tine, de voi. Tu eşti bine, sunteţi bine?
Îmi cer iertare că nu ţi-am scris mai de mult, a trecut ceva timp de când nu am scris de mână.
Ţi-aş fi scris mai des, prin e-mail dacă nu puneai laptopul lângă soba cu un mileu aşezat pe el că postament pentru ghiveciu’ de flori primit de la popa Menelau.
Ce mai face popă, mai trece pe la matale? Nu am apucat să-ţi povestesc că înainte de plecare ne-a strâns pe mine şi pe clopotar în biserică şi am băut tot vinul sfinţit. S-a îmbătat popa aşa tare că a pus lumânări în mijlocul bisericii şi aruncă  cu cădelniţa strigând în gura mare ca el e cel mai tare la popice. Apoi l-a pus pe clopotar să bată toaca să sune ca „Master of puppets” a lu’ Metallica, de se strânse lumea la poarta bisericii  crezând că vine potopul.
Să-i spui că-mi este dor de el şi zilele în care ne strângeam în faţa bisericii şi ne îmbracă în sutane şi îşi fâlfâia crucea din inox cu ţinte şi le punea pe babele ce treceau p-acolo să se spovedească în mijlocul străzii. Noi făceam pe soborul de preoţi ce binecuvântam.

Pe aici e linişte. Sau măcar acum când îţi scriu e linişte. Că stăm ca pe ace când se mai trezeşte câte unul cu o lunetă şi începe să măture câmpul de noi. A fost acu’ vreo lună unu’ de voia să schimbe lumea cu atitudinea lui. Îşi spunea Căpitanul Vorbe. În prima zi ne-a adunat pe toţi în curta garnizoanei cu tot cazarmamentul pe noi şi a început să ne toarne cuvinte ca el vrea să fie respectat şi că cine iese din cuvântul lui este sortit Curţii Marţiale. El poate că nu ştia dar între noi şi chiar între ofiţeri şi noi se crease o filiaţie, că aveam unii grijă de alţii ca fraţi, altfel puteai să ajungi acasă mai repede decât îţi doreai şi mai greu, de la costumul de lemn masiv. Unii mai norocoşi purtau costume de fier, dar parcă niciodată nu ne venea să le spunem Cyborg. Aşa că ne-a alergat căpitanul vreo câţiva kilometrii de ieşiseră ochii din orbite şi atârnau ca macaroanele de noi. Noroc de un lunetist care probabil ne-a văzut cum ne chinuie şi i-a râs juma’ de ureche stânga, că deşteptul în tăria lui fără ţel, credea că-i imun la gloanţe şi stătea fără cască. L-am dus la infirmierie şi am auzit după aia că a plecat acasă cu primul avion şi se dădea martir în luptă.

De ziua naţională ne-au servit aliaţii cu o bere că ai noştrii rămăseseră doar cu banii de solde. Da’ nu prea ai ce să faci cu banii aici, că ne-am dus vreo 4 dintre noi să ne continuăm sărbătorirea aşa cum se cuvine de drept, româneşte, cu fasole şi cârnaţi. Da’ după ce am căutat vreo câteva ore, ne-am lăsat păgubaşi că nu am găsit decât un club în care se servea ceai în loc de băutură şi baclavale în loc de cârnaţi. De emoţie ne-am ospătat cât am putut. După fiecare pahar de ceai simţeam cum creşte în inima dorul de casă şi ţuica şi ne-am pus pe plâns, ditamai bărbaţii. La al 11 păhărel de ceai s-a rupt filmul cu noi, că am simţit cum se clătină pământul şi se învârte în sens invers şi d-abia am mai putut zări vreo 4 cu turbane care ne-au îmbrâncit până într-o pivniţă şi strigau la noi că suntem haram. Nu am înţeles ce înseamnă asta decât după vreo câteva zile stat în pivniţă. Sau aşa ni s-a părut nouă, că am stat câteva zile într-un întuneric beznă şi nu ştiam de câte ori s-a învârtit soarele pe cer. Să tot fi fost câteva zile că începuseră maţele stomacului să ghiorţăie şi ni se făcuse dor până şi de scorpionii pe care-o prăjeam la soare-n deşert şi îi găseam puţin crocanţi. Acum însă nu aveam decât căştile şi după multe ore de stat cu buzele uscate, am descoperit că urina îşi pierde gustul amar şi mirosul rânced şi devine o comoară pe care o preţuiam aşa cum se cuvine.
Ne-au scos ai noştrii după câteva bubuituri de a făcut să cadă praful pe noi. Fără să ştim am stat tot timpul aproape de nişte trepte dar de întuneric nu ne vedeam nici vârful nasului, ce dădeau spre o intrare de sub clubul în care băusem ceai. Patronul se lăudase la câţiva iar aceştia duseră vorba mai departe până a ajuns la ai noştrii.
Când ne-a văzut comandantul, ne-a făcut cu ou şi cu oţet. A ţipat la noi, ne-a făcut în toate felurile iar apoi ne-a spus că am avut mare noroc, că după două zile de căutări voia să ne dea dezertori. Cu o voce părintească, că am crezut că-i taica Eremia atunci când se îmbată şi ţinea discursuri la nepoţi în spatele casei, a făcut îndemn la liniştirea sufletelor noastre şi că dacă mai plecăm teleleu Tănase, ne trimite în ţara cu primul vapor. Da’ noi ştiam că nu plecăm, că nu trece nici un vapor p-acolo.

Ne-am îmbăiat, ne-am pus hainele noi şi când să ne întindem intru liniştire, aşa cum ne recomandase comandantul, vine un sergent şi ne spune că în timp ce noi stăteam bine mersi în pivniţa, a murit regele. Ne-am uitat chiorâş la el, el la noi şi să tot fi fost câteva momente d-astea în care nu ştiam ce să facem şi tot schimbăm ochii între noi, ba chiar Vasile, ăla din deal a lu’ Gligorie poştaşul care-ţi aduce pensia, aproape că pleznea să plângă deşi nu ştia de ce. Până când unul din noi cu inima mai răzleaţa şi mai bine pusă la punct l-a întrebat „Cine?!” ” Cum cine?! Regele Mihai!”
Câtă uşurare pe chipurile noastre, să ne fi văzut cum trăgeam înapoi lacrimile ce voiau să curgă. Tot Vasile i-a spus ” Uf, domnu’ sergent, ce ne-aţi speriat. Am crezut că a murit regele manelelor”
În inimile şi sufletele noastre curgea sânge pur de roman de la ţară şi orice roman aflat la ananghie îşi găseşte relaxarea în Sofia Vicoveanca şi în manele. Dar sergentul nu ştia, că era fan house. Într-o zi, mai demult, ne pusese la megafon nişte muzică despre care el zicea că-i muzica house şi ne invită să dănţuim cu el în praf. După câteva ore în care a stârnit un praf de se vedea de la kilometrii buni, a stârnit şi un lunetist ce parcă voind să-l vadă cum dansează în continuare, trăgea doar la picioare. A căzut leşinat şi a stat la infirmierie câteva zile. A revenit dornic de repunere în drepturi şi de răzbunare.

Of mamă, uite că mă m-am luat cu scrisul şi uit să mai termin. Să ai grijă de matale şi la ceilalţi să le trimiţi salutări. Dumnezeu să aibă grijă de voi.
Stai să-ţi mai spun ceva. Pe aici îl găsim pe Dumnezeu mai greu, că oamenii de aici îl strigă Allah. Poate doar în sufletele noastre, deşi ne-au promis aliaţii că vor clădi o biserică, unde cei ca noi să-şi găsească îndrumare. Dar parcă Dumnezeu nu vrea să poposească pe meleagurile astea, că exact ca în povestea cu Ana lui Manole, ce ziua ei clădeau, noaptea se dărâma.
Îţi trimit şi o poză cu mine da’ să ştii că nu am găsit un aparat de fotografiat decât la unul Ali, ce ţine o băcănie de dulciuri şi îl are de mult. De mult de tot!

30383

 

Clubul de 12 cuvinte

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în de larg public. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Scrisoare către… mamă, a unui soldat aflat pe frontul de est

  1. 🙂 Cine te-a corupt să intri-n club?

    Apreciat de 1 persoană

  2. Era să uit, aparatul ăla al lui Ali era un Smena?

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s