Youko

Youko. Aşa mi-a spus că o cheamă, Youko. Am întrebat-o şi mi-a răspuns într-o română perfectă atunci când pentru prima dată ochii mei au întâlnit strălucirea florilor de cireş din ochii ei.
japonia-gheishe-din revista altfekcover
Mi-a zâmbit. Un zâmbet cald, ca adierea vântului de primăvară peste copaci înfloriţi.
Prima dată mi-a zâmbit când ieşeam dintr-un templu budist din Osaka.
Am aprins un beţigaş iar gândurile mele erau purtate spre aleile parcului îmbogăţit de cireşi din jurul templului. Voiam să simt ceea ce un japonez trăieşte, splendoare senzaţiei sărbătorii florilor de cireş, o contemplare a efemerităţii vieţii. Era o dorinţă în compensaţia căutării mele.
Ne priveam unul pe celălalt, stând în pragul uşii nehotărâţi, cu ochii hămesiţi in cautare  de frumos. Ochii îi străluceau a fericire şi sigur şi ai mei.
I-am admirat zâmbetul, o secundă, două, trei, un minut… poate o eternitate. A trecut pe lângă mine lăsând în urma foşnetul uşor al chimonoului.
Am revăzut-o din nou, în parcul cireşilor. Stăteam pe bancă în plin spectacol al naturii. S-a apropiat de banca pe care stăteam şi zâmbind, ca şi cum îşi cerea scuze să nu deranjeze, şi-a lăsat umbreluţa pe bancă. Şi-a desfăcut părul şi s-a lăsat în voia dansului printre miile de petale de flori de cireş. Se învârtea în loc iar pletele culegeau petale.
S-a oprit, uşor ameţită de plăcerea gestului şi mi-a zâmbit din nou. Atunci universul a ales să se topească în jur. Nu mai există nimic, nici cireşi, nici parc, nici templu…
Există doar ea şi zâmbetului ei.
Inima îşi începuse efervescenta agitaţie atunci când se puse lângă mine pe bancă.
– Bună. Eu sunt Gi.
– Bună. Eu sunt Youko. Mă bucur să te întâlnesc Gi-san.
– Vorbeşti româneşte?!
– Da!
Acum când mă gândesc mai bine, nu am întrebat-o niciodată de unde a învăţat româneşte.
Există în viaţa momente pe care le elaborezi, le programezi în gând până la perfecţiune şi există acest moment. Atunci când dragostea invadează toate sentimentele, până şi ultimul strop de raţiune. Ne-am atins mâinile nu într-un salut ci pentru a ne transmite unul celuilalt stările. Nu ne ajungeau absorbţia strălucirii ochilor, atingerea delicată a mătăsii din pielea fină a ei, petalele florilor de cireş răsărite pe chimonoul ei înflorat, nu! Voiam mai mult! Voiam iubire!
Timpul se imortalizase în punctul nostru de întâlnire. Stăteam pe bancă şi ne priveam frumuseţea sufletului cu vârful degetelor.
Japonia cu Exact Travel Club
Abia când au ajuns în dreptul nostru, i-am observat. Vorbeau româneşte şi se bucurau de spectacolul florilor de mai. Când ne-au văzut, au tăcut, respectând iubirea. S-au îndepărtat de noi în tăcere, zâmbind. Pe undeva din gânduri mi-a rămas întipărit în memorie un ecuson pe care scria „Circuit în Japonia cu Exact Travel Club„.
– Eşti cu ei?
– Nu!
– Hai cu mine, să-ţi arăt ceva.
Mi-a prins degetele în mâna ei micuţă şi aproape că mă trăgea după ea. Sunetul abia perceptibil al gete-lor mă făceau să o urmez vrăjit.
Ne oprisem pe o ridicătură de unde oraşul se întindea la picioarele noastre. Mi-a zâmbit din nou şi a început să vorbească. Încercam să-i înţeleg cuvintele ce curgeau din buzele ei roşii. Vorbea în japoneză şi îmi închipuiam cum fiecare cuvânt al ei se transformă într-o perlă atingându-mi auzul ca o caldă atingere.
Abia când m-a văzut admirându-i chipul în timpul băii de perle şi-a dat seama că a vorbit fără să înţeleg.
– Nu ai înţeles nimic Gi-san, nu-i aşa? Şi râse.
Am dat doar din cap zâmbind. Ca o compensaţie, se ridică pe gete şi mă săruta.
– Să ştii că am vorbit despre Osaka, oraşul meu natal. Şi puţin despre tradiţii. Uite, acolo!
Îşi întinse mâna arătând cu degetul o locaţie.
– Acolo stau eu. Mergem la mine?
– Da.
Instinctiv am zis da. Era ca o reacţie apriorică a momentului.
A venit timida şi s-a aşezat goală lângă mine pe patul de bambus. Chipul ei natural era chiar mai frumos decât acoperit de machiajul de gheişa. Încă mai avea petale de flori de cireş în păr când şi-a lăsat capul pe pieptul meu.
– Gi-san, cum ai ajuns aici?
– Nici eu nu ştiu sigur. M-am trezit într-o dimineaţă cu un singur gând. Să te întâlnesc Youko. Nu ştiam cum arăţi decât atunci când te-am văzut. Dar ştiam că eşti tu. Următorul lucru îmi amintesc că eram în avion şi stăteam între un luptător de sumo şi un bărbat tatuat până la gât. Câteva zile am căutat în întuneric, întrebând într-o limbă pe care nu o cunoştea nimeni. Cred că instinctul, sentimentul că nimic nu este în zadar şi totul are un sens, a fost cel care m-a îndemnat să urc într-un tren de mare viteză şi să cobor aici. Paşii m-au ghidat pe străzi lungi înguste până la templu. Acolo te-am întâlnit.
– O să ne mai vedem vreodată?
– Peste câteva luni voi veni iar. Dar sunt sigur că voi veni cu cei pe care i-am văzut azi în parc. Vreau să fie o excursie în Japonia. Mergi cu mine la muntele Fuji când am să revin?
– Da.
Dimineaţa ne-a găsit stând în faţa geamului, capul ei găsindu-şi sprijin pe umărul meu. Fumam a treia sau a patra ţigară de după. Rotocoalele fine de fum se izbeau de geam împrăştiindu-se. Dincolo de el, oraşul începea să se trezească.

ExactTravelClub

Sursa foto Revista Altfel
Pentru SuperBlog2018

Reclame
Acest articol a fost publicat în de larg public. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Youko

  1. Pingback: Proba 15. Japonia de după cireși

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s