Cuantificarea binelui

-Bună ziua dragi ascultători! În emisiunea de azi despre bune şi nebune, avem ca invitat pe domnul Eufrosin Găleata, team leader al ONG-ului „Ajuta un nefericit”.
– Bună ziua dumneavoastră, bună ziua tuturor care ascultaţi această emisiune, bună ziua celor ca nu ascultaţi, bună ziua celor care mă cunosc şi celor care nu mă cunosc! Se ştiu ei! Şi ţie Maricico!
– Ce v-a adus azi la noi?
– Autobuzul. Are staţie chiar la 5 metri de sediul radioului.
– Am înţeles. Dar ce anume v-a împins să veniţi azi în platoul emisiunii noastre?
– M-a împins şoferul autobuzului, că nu mai voiam să cobor. Era cald în autobuz şi după ce am făcut vreo trei ture cu el, s-a prins de ce stau.
– Da dar ce aveţi să transmiteţi ascultătorilor noştrii?
– Aveţi grijă, ninge afară!
– Să vă întreb altfel. Am înţeles de la un coleg din ong, că vă ocupaţi cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea unor nefericiţi. Aveţi vreun proiect în derulare în comunitatea dumneavoastră?
– Da’ cum să nu! O avem pe baba Rada care stă toată ziua rezemată cu bărbia de gard şi se uită aşa… în lung. Asta nu e o problemă, că e în curtea ei dar stă aşa… nefericită. Şi să vezi mereu chipul ăla nefericit când treci pe lângă casa ei, îţi vine să intri în depresie spontană. Ba chiar i-am spus odată”Baba Rada, mai zâmbeşte şi matale când trecem pe aici, că facem coada la psiholog în curând”. „Cum să zâmbesc maică, că nu-mi vine să zâmbesc”
Şi atunci, nea Dromichete, head manager la ONG-ul nostru, a zis să facem ceva în privinţa asta, să-i desenăm un zâmbet cu cretă colorată. Ne ducem doi pe lângă ea, unul o ţine de vorbă şi celălalt… Pac! Îi trage o dungă. Să vezi ce veselie o să fie pe strada ei!
Trece lumea ca la paradă, cu mâinile ridicate, cântând.
Da’ unul mai din satul vecin ne-a spus că nu are efect, dacă plouă se duce creta. Au avut şi ei un caz şi au scăpat de nefericire după i-au pus o mască cu emoticon zâmbind.
Ne trebuia emoticon, ne trebuia imprimantă, ne trebuia calculator. Cu internetul stăteam bine, că aveam la toate colţurile străzilor prăfuite, routere. D-alea puternice de te găsea şi în fundul curţii.
Da’ de unde bani?
– Şi v-aţi gândit să faceţi un crowdfunding, nu-i aşa? Aşa puteaţi obţine donaţii online.
– Ce-i aia? Nu domne, nu! Ca să strângem ceva bănuţi pentru cele necesare, am început să mergem din casă în casă cu un afiş legat de gât „Donaţi pentru nefericită”. Au dat oamenii ce-au putut: saci de cartofi, porumb, triciclete stricate, murături, vreo 10 bănițe de grâu, trei găleţi de vin, trei iepuri de prăsilă, o oaie acid nărăvaşă şi o vacă. Vacă era blândă şi se uită la noi cu nişte ochi umezi. Trecea zilnic de la păscut pe lângă casa babei Rada şi se pare că contractase nişte sechele… până şi Arhir, zgârcitul satului, s-a scărpinat sub saltea şi ne-a scos două teancuri de euro, de ne uităm pe sus după apocalipsa. Ne-am închinat şi i-am mulţumit frumos. Ne-a spus că vrea să scape de acel „Brrr!” când trece prin dreptul casei ei.
Cu bani de la el ne-am luat calculator, imprimantă, vinul l-am băut în cinstea proaspetei asociaţiei ONG înfiinţată, cu sediul la crâşmă lui Yotan. După două găleţi s-a stabilit statutul organizaţiei şi conducătorul suprem. Deveneai membru al organizaţiei după ce treceai proba focului. La a treia găleată uitasem de ce ne adunasem şi dispăruse orice urmă de depresie.
– Dar nu v-aţi gândit să acceptaţi membri voluntari sau măcar un fundraising? Sunteţi totuşi o organizaţie nonprofit bazată pe donaţii şi voluntariat. Adică asta este sensul unei organizaţii neguvernamentale. Iar activitatea să fie îndreptată spre comunitate.
Avem o campanie creată de BCR, Banca Comercială Română, numită într-un sens larg Bursa Binelui, care încurajează ONG-urile să participe la un Campionat de Bine. Dacă binele ar putea fi cuantificat! Dar în societatea actuală totul este posibil. Vă gândiţi să vă înscrieţi la acest campionat?
– Da da… citit. Da’ ne lipsesc vreo doi jucători de câmp şi un portar. De fapt nu ne lipsesc, doar că au fost transferaţi în ONG-ul lu’ dom primar, că de oftica pe noi că avem ONG şi el nu are şi-a făcut unul doar pentru el. Când s-a săturat de singurătate, i-a transferat pe Ulise şi Didier. Oricum erau rezerve mai tot timpul.
– Vă rog, nu va mai fâţâiţi pe scaun că vă depărtaţi de microfon şi nu va mai auziţi.
– Bine nea radio!
– Ce proiecte de viitor aveţi, unde vreţi să ajungi acum?
– Vreau să ajung acasă. Tot cu autobuzul.
– Off!
– Am glumit domnu’! I-am cumpărat babei Rada lemne şi acum stă liniştită în casă zâmbind. Din două în două zile cineva din organizaţie trece să vadă dacă mai are puls. Dacă are, îi lasă pacheţelul cu mâncare şi mai sta de vorbă cu ea.

 

Pentru SuperBlog2018