Oameni cu talente ineficiente

  – Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, erou între eroi, conducător luminat, bine aţi venit în umila noastră localitate! Eu sunt umilul primar şi secretar de partid pe raion, Grigore Deliberatu.
– Bună ziua tovarăşe! Aţi pregătit totul?
– Da tovarăşe Nicolae Ceauşescu, eroi între eroi, prealuminat conducător…
– Bine bine! Hai să mergem.
Se urcară toţi în maşină ARO. În fata preşedintele iar în spate oficialităţile oraşului; primarul, prim-vicepreşedintele organizaţiei de partid şi Arhire, bucătarul de la cantina de partid.
Maşina porni încet, să nu creeze valuri de praf pe care tovarăşul suprem le detesta şi se întreabă mereu de ce le place unora să plece în trombă.
La începutul drumului străzile erau doar câţiva copaci, rătăciţi la marginea oraşului, pe lângă aerodrom. Pe ce se afundau în interior, oamenii se înmulţeau, unii cu steguleţe, alţii cu chipurile schimonosite dar cei mai mulţi nedumeriţi de ce i-a pus primarul să stea pe marginea drumul principal.
Cele câteva minute cât durase călătoria, nimeni nu scosese vreun cuvânt. Era o linişte apăsătoare ca cea de dinaintea furtunii, care nu putea să prevestească decât urgii. În spate primarul încerca să pară calm, rozându-şi unghia de degetul arătător iar Arhire citea din cartea de bucate a tovarăşului suprem. Doar prim-vicepreşedintele se uită amărât pe geam, la casele pe lângă care treceau, de parcă se uită pentru ultima oară la ele. Tocmai trecuseră pe lângă a lui.
Maşina opri într-o mică piaţeta din centru, de unde se putea vedea cam jumătate din comună şi de unde porneau cele două străzi principale ce tăiau comună în două.
Cu mâinile în şold, cu o privire interesată parcă doar de ce o să mănânce la cină, Ceauşescu, se plimbă de colo colo acoperind în câteva minute toată piaţeta. Cei trei erau prezenţi în spatele lui ca nişte căţeluşi.
– Ascultă primare!
– Da tovarăşe secretar general!
– Am să-ţi spun pe şleau. Jumătate din comună, din casele din comună, vor dispărea. O să punem câteva blocuri aici în centru- şi îşi flutură mâna într-o direcţie de el ştiută.
Pe drum încoace este destul spaţiu. Dărâmăm câteva case şi facem frumuseţi de blocuri unde să stea cetăţenii proletari şi agricultori. De fapt cam toată zona pe unde am trecut e de daramat. Oamenii s-au săturat de chirpici. Vor betoane! Mă auzi primare?
– Da tovarăşe secretar general.
– Avem proiecte mari, proiecte care ne vor scoate din starea de paupera în care se scaldă comuna ta. Uite acolo- şi arata iar cu mâna spre direcţia din care venise- ar merge bine un combinat…
Primarul rămase puţin îndoielnic la auzul cuvântului pauper dar nu avuse curajul să-l întrerupă. La o scurtă tăcere a tovarăşului se întoarse spre Arhire şi-l întrebă.
– Ce înseamnă pauper Arhire?
– Sărac! Îi răspunse Arhire lingându-şi degetul să dea pagina cărţii de bucate la rubrica deserturi.
Ceauşescu îşi schimbă poziţia din mâinile la şold la cea de cu mâna la frunte şi privi spre direcţia arătată cu mâna.
– Da, uite. Acolo e numai bine. Casele alea nu au prestanța necesară să stea lângă un combinat. Le dărâmăm şi face blocuri.
La auzul acestor ştiri, prim-vicepreşedintele înghiţi în sec. Îi venea să facă ceva pe combinat. Casa lui era acolo mai veche decât sărbătorirea înfiinţarii partidului şi ar fi făcut orice să-şi păstreze casa şi vecinii. Dar nu şi acum. Nu putea. Se gândea la tanti Aglaia, bătrână de peste drum, ce creştea cele 5 pisici de parcă erau ale ei. La Vasile Strunga ce strânsese bani toată vara să-şi repare acoperişul, la Doru tâmplarul la care-şi făcuse toată mobila. Se gândea la ei, la toţi, la ce se va alege de ei. Nu dădea doi bani pe proiecte de case de beton care-i inundau simţurile acum, de realizările măreţe de care tot vorbea tovarăşul, de înaintarea spre culmile socialismului. Voia ca a lui casă să rămână aşa cum e, cu tot cu vecini, cu ghirlandele de flori la ferestre puse de Saveta, soţia lui, cu curtea largă în care cei doi copii alergau pisicile Aglaiei, cu mica podgorie din spatele casei. Erau toţi şi toate ale lui.
– Tovarăşi, haideţi să mai vedem odată intrarea în sat.
După câteva minute, stăteau toţi patru aproape de marginea comunei, privind în zare spre locul gol ce împrejmuia granița comunei. Ici colo câteva case reuşiseră să se depărteze de comună.
– Uite ce de spaţiu, ce frumoase locuri pentru realizările noastre următoare.
Cuvinte îi fuseră însoţite de o scurtă exclamaţie de admiraţie.
Îşi continuă tiradă.
– Le dărâmăm pe alea de acolo… strada asta dispare şi facem loc pentru o şosea, casele astea nu au ce căuta aici. Şi astea şi astea… să facem loc pentru progres…
– Dar tovarăşe secretar general, este foarte frumos ce spuneţi şi aplaud toate aceste minunate idei care vă vin… şi abia aşteptam ca să ajungă şi la noi progresul.
Entuziasmul uşor disimulat al primarului căzu ca o nicovală peste degetele prim-vicepreşedintele. Se aştepta ca acesta să spună ceva, să aibă curaj să-l contreze pe secretarul general, să-i explice că ei sunt bine aşa şi fără progres, aşa cum conveniseră la mica şedinţă de partid de dinainte de întâlnire.
Cu câteva zile înainte, primarul era cel mai bucuros om din sat. Îşi împlinise jumătate din vis, acela de a avea un proiect de casă. Anunţul că tovarăşul secretar general va face o vizită de lucru în comună, nu-i căzuse bine.
– Dar casele alea ce-i cu ele?
– Care case tovarăşe secretar general?
– Alea… alea de ies aşa în evidenţă cu frumuseţea lor. Postelnicule, notează-le şi pe alea de dărâmat. Uite şi aia de acolo!
– Acelea sunt AIA.
– AIA?!
– Da!
– Cred că am greşit comună. Postelnicule, zi-le să pregătească elicopterul!
Tovarăşul încă mai avea un picior pe afară când maşina porni în trombă stârnind un nor de praf. Cei trei oameni ai comunei stăteau acoperiţi de praf salutând coloana oficială. Primul care se dumiri după ce praful se risipi şi nu se mai vedea urmă de oficial, fu Arhire.
– Tii! Şi am uitat să-i dau cartea de bucate!

 

Pentru SuperBlog2018