Jurnal de bordel. Ca o continuare.

Ziua 21
A venit la prima oară şi a trebuit să se aplece să încapă pe uşă. De fapt mai mult s-a împleticit prin pragul uşii. La o primă vedere depăşea cu uşurinţă vreo 140 de kile. A reuşit cu chiu cu vai să ajungă până în dreptul patului trecând prin resturile dulăpiorului în care-mi ţineam efectele personale şi pe care îl distruse printr-o simplă mişcare de împleticeala. Erau toate împrăştiate şi călca pe ele crezând că sunt nuci. Fiecare pas era o bucurie şi şi-o exprima ţipând. Încă mai ţinea în mână o sticlă de vodcă din care trăgea cu nesaţ savurând cu zgomot câte un gât. S-a oprit în dreptul patului cu faţa spre mine. Şi-a dat pantalonii în jos până în vine şi mi-a spus că a venit să mă… Nu a mai apucat să spună de ce a venit. A căzut cu zgomot peste pat făcându-l să-i scârţâie încheieturile. Din sticla de vodcă se scurgeau pe cearşaf ultimele picături.
L-am lăsat să doarmă. Adormise instant odată cu căzătura. M-am dus la geam şi am privit ploaia. Urmăream cu degetul firele ploii, picături mici ce se prelingeau transformând sticlă într-o pânză. După aproape o oră l-am trezit cu o cană plină cu apă. M-a privit buimac şi m-a întrebat dacă mi-a plăcut. Nu am vrut să-i stric bucuria şi mândria şi i-am spus că a fost cel mai bun din câţi am avut. Un zâmbet triumfător se aşezase bine mersi pe chipul lui şi a ieşit pe aceiaşi uşă, mai ţanţoş decât intrase. A fost darnic, mi-a lăsat mai mult decât alţii.

Ziua 22
O dată pe lună aveam liber toate. Ne dereticam mintea de toată adunătura, de toate cele care se strâng timp de o lună. Ne făcea să ne simţim mai aproape de ideea de om, de femeie. Două scrisori mă aşteptau în cutia poştală închiriată cu gândul că este mai bine aşa decât să dau adresa bordelului. Ştiam de la cine sunt şi cea de la tata nici nu am vrut să o citesc dar dorul de casă era mai puternic, cu toate că ştiam ce scrie în ea. Aceleaşi cuvinte pogorâte ca un tăiş pe un gât gol, despre ruşinea familiei şi despre faptul că ceea ce fac nu se numeşte muncă şi că tot satul vorbeşte despre ceea ce fac si ca l-am făcut de râs pentru trei generații. Întotdeauna termina cu o frază în care se îndulcea şi mă ruga să-i trimit nişte bani, că măcar atâta lucru să înţeleagă din ceea ce fac eu.
Scrisoarea de la mama era scurtă şi cu un ps. Îi era dor de mine şi mă ruga să mă întorc acasă că ruşinea nu e atât de mare şi că voi rămâne mereu fata ei. Poate aş fi plâns dacă mai aveam lacrimi. În ps mă ruga să-i trimit nişte bani lu’ tata, că nu-i ajunge ajutorul social.
Restul zile nu a mai contat.

 

Ziua 25
Era spre seară, aproape de închidere, direct de la şedinţă. A intrat de parcă tot universul trebuia să-i aducă osanale şi plecăciuni. S-a uitat la mine şi vedeam în ochi lui dispreţul şi înjosirea la care trebuie să mă supun. Mi-a spus că vrea să i-o sug în timp ce strig „Jos Johannis” că doar aşa mai găseşte  erecţiei. I-am explicat că nu pot vorbi cu gura plină. Sfidător mi-a spus să mă descurc.
Am luat un cartonaş pe care am scris cuvintele dorite. Între două mişcări ale gurii, împingeam cartonaşul în ochii lui ceea ce-l făcea să se îmbete de plăcere. Cred că a fost nevoie doar de trei ori să ridic cartonaşul să fac să ajungă în gura mea gustul îndoielnic de bădăran sadea. Nici greaţă nu putea descrie senzaţia venită din subţirimea creionul neascuţit de politruc.
A plecat cu promisiunea că data următoare îmi va lăsa şi mie ceva.

Ziua 27
Părea blând şi aşa şi era. Avea chipul uşor pierdut al unui om încurcat în propria căsnicie.
După ce am terminat a vrut să stăm încolăciţi. Mai aveam jumătate de oră. Stătea chircit privind afară la norii ce se succedau anevoie, ca timpul său. Începuse să vorbească despre acasă. Despre soţia lui care parcă niciodată nu era pregătită pentru dragoste, despre faptul că îl întreba mereu dacă a terminat, despre câinele care le dădea mereu târcoale când încercau să facă sex, despre unică poziţie, despre faptul că niciodată nu îi mângâiase ouăle, despre faptul că tot timpul actului ea îi vorbea despre ce şi-a cumpărat şi ce mai voia să-şi cumpere. L-am mângâiat pe creştet apoi acolo unde voia. I-am spus cuvinte dulci care l-au făcut să se mai însenineze. Cred că mi-am greşit carieră. Poate trebuia să mă fac psiholog!

Ziua 29
Iar a venit metalistul! Şi-a sos căştile din urechi şi camera a fost inundată de acordurile melodioase strunite de Sepultura. Am încercat să mă retrag într-un colţ al camerei şi să-i urmăresc preludiul. Dar nu a fost chip să scap. M-a zguduit atât de tare încât trei zile am tremurat iar pentru clienţi au fost trei zile în care au simţit sexul sublim din partea trupului meu. Numai că eu am fost absentă.

Ziua 33
Hm! Uitasem total de hârtii, acele hârtii pe care olandezul în ciorapi mi le lăsase. Le-am regăsit azi în timp ce făceam puţină curăţenie. Se strecuraseră sub covor de la împleticelile matahalei.
Cuvintele se scurgeau lent pe foaie, traducerea lor parcă făcuse timpul să încetinească. Olandezul de viţă nobilă primise o moştenire. Una dintre acele moşteniri ce lasă cute adânci de la zâmbete. Pe a doua pagină câteva fraza cu asterix. Toate duceau spre josul paginii unde ultimul asterix definea parcă o nouă viaţă. Câteva cuvinte care puteau transforma sublimul, îl făceau pe olandez părtaş la schimbarea unei vieţi. Prima femeie ce-l va face să se simtă iar bărbat, va primi jumătate din moştenire.
Pe ultimul rând făcut din puncte puncte era scris de mână numele meu. Ultima pagină era un cec. M-a surprins doar cele şase zerouri.
Am privit spre geam încercând să ghicesc ce se ascunde dincolo de draperia roşie, dacă era ziua sau noaptea tocmai se terminase.
Zâmbeam.

 

Reclame
Publicat în de larg public | 4 comentarii