Omul păianjen

– Gică! Gică!
De sus de tot, Milică Moraru mă striga. Stăteam rezemat în lopată şi încercam să-mi aranjez gândurile. Din te mir ce colţ al şantierului, un mic animăluţ cu spatele albastru şi vreo 8 picioruşe, se repezise spre mâna mea şi-mi lăsă un semn ca o muşcătură. Simţisem o pişcătură usturătoare dar doar atât. Însă în mintea mea lucrurile deveniseră puţin neclare. O ceață de un roşu aprins, prinse a se desfăşura prin fața ochilor mei.
Priveam în sus la Milică, ţinându-se de o frânghie atârnat în hăul de la picioarele lui şi vedeam pericolul ce-l paşte.
Instinctiv am aruncat lopata cât colo şi am început să mă caţăr pe schele. Calculasem cam cât îl mai ţin puterile să stea atârnat acolo şi şansele, în comparaţie cu timpul necesar unei ambulanţe sau a unei maşini de pompieri să ajungă la timp, îi erau defavorabile. Gândeam totul cu o rapiditate feroce, de care începuse să-mi fie frică.
Vedeam totul clar, fiecare mişcare pe care urma să o fac, fiecare adâncitură unde puteam să pun piciorul să mă pot deplasa în sus, fiecare ieşitura de schela care mă putea ajuta.
În câteva secunde eram în dreptul lui şi încercam să-l prind de picioare să-l aduc pe planşeu.
– Băi Gică, când ai ajuns aici?!
Se bălăngănea în hăul primordial şi privea la mine cu ochii bulbucaţi. Când în jos, când la mine. Trăiam cu senzaţia că era mai speriat de modul cum am ajuns la el decât de situaţia în care se afla.
– Pe cuvânt dacă-mi dau seama! Am simţit că asta trebuie să fac, să te ajut! A fost aşa, ca un impuls lăuntric devansând o stare de lene dată de lopată.
– Gică, eşti bine? Că te văd cam palid şi vorbeşti în dodii.
– Sunt bine, sunt bine!
Ţinându-mă de un capăt de schelă, m-am întins şi am tras frânghia de care atârna, spre mine. Încă avea ochii măriţi.
De dincolo de gardul şantierului, o bătrânică se învârtea în jurul unui copac. Se tot uita între crengile copacului de unde o pisicuţă mieuna teribil. Auzeam glasul bătrânicii încercând să o liniştească „Nu mai plânge pisișor! Off, puiul mamii!” Glasul ei răzbătea ca un strigăt de ajutor.
Deşi era o distanţă considerabilă până acolo, auzeam atât de clar discuţia încât aveam impresia că este în capul meu.
L-am pus pe Milică să stea în fund să se liniştească şi cu un elan de care nu credeam că sunt în stare să o fac vreodată, m-am avântat în gol. „Am plecat Milica, datoria mă cheamă!”. I-am auzit vocea în timp ce mâinile mele prindeau cu dexteritate tot ceea ce putea să însemne sprijin, ” Să-mi dai şi mie ce-ai băut!”.
Începusem să conştientizez puterea ce-mi stătea la îndemână şi poate dacă aş fi desfăcut cămaşa, nu m-ar fi mirat să văd un costum albastru cu roşu, pe dedesubt.
Dar odată cu puterea vine şi o mare responsabilitate şi doar de un salt mic a fost nevoie să ajung pe aceiaşi craca cu pisicuţa. Era speriată. Am luat-o în braţe şi am mângâiat-o să-i liniştesc bătăile accelerate ale inimii. „Cine a fost pisicuţa obraznică?!”
Bătrânica a fost toată un zâmbet şi mii de mulţumiri au început să curgă spre mine când i-am depus pisicuţa în braţe.
Poate aş fi stat să-i primesc toate mulţumirile dar un strigăt m-a făcut să o las pe bătrânică şi pe pisicuţa ei, ce începuse să se gudure de fericire la picioarele mele.
„Ajutor! Ajutor!” Strigătul venea de după colţul parcului iar eu eram acolo să ajut!
Este doar o fărâmă a unui vis din care putem face toţi parte.
Pentru realitatea de pe ecran vă recomand un film pentru întreaga familie, “Omul-Păianjen: În lumea păianjenului”. Pe 28 decembrie 2018 Peter Parker îl întâlnește pe Miles Morales într-o aventură 3D în universuri paienjenoase.