Tache, Sică si…Ali

De cum coteşti de primărie, spre oraşul vechi, îţi răsar în faţa ochilor o seamă de case colorate. Unele vechi de o sută şi ceva de ani, altele mai noi dar construite în acelaşi stil al vremurilor de început al cartierului vechi.
Pe uliţa principală, pe acolo pe unde oamenii caută să-şi imprime în memoria vizuală frumuseţea construcţiilor şi delicateţea liniilor, la câteva case distanţă de prima casă a şirului, trei prăvălii cu aer modest.
Prima din rând era a lui Tache şi aşa cum îi plăcea să spună, „La de toate”. Sub vechea firma „La Tache”, făcută în urmă cu ceva ani, neagră cu litere galbene, îşi pusese de curând la insistenţele lui Ionel care spunea că astfel reflectă mai bine realitatea, o firmă mai micuţă una cu textul „La de toate”.
De aceiaşi culoare şi forma dar cu geamurile mai lungi, să poată intra soarele mai bine, prăvălia lui Siă. Până şi la culoarea scorojită de timp seamăna tare cu a lui Tache. Pesemne acelaşi arhitect, prea obosit să mai schiţeze câteva linii în plus.
Ultima în rând dar şi mai îngrijită şi mai dichisita, mai micuţă şi mai cochetă, cu obloanele la geamuri de un verde străveziu şi cu pereţi capitonaţi în culorile unei toamne târzii, prăvălia lui Ali. Îşi vindea cu spor delicateţurile turceşti, rahat, baclava şi alte dulciuri ce-ţi făceau degetele să fie linse.
Dimineaţa trecută de 9, cu un sfârşit de octombrie încă lăsând frunzele în culcuşurilor lor din copaci.
Din scaunul din fața prăvăliei, Ali moţăia privind la goliciunea străzii. De dincolo de stradă, câteva ferestre îşi deschiseseră sufletul aşteptând aerul curat al unei zile răcoroase de toamnă.
– Frig estem în dimineaţa asta.
– Da’ ce te-ai fi aşteptat, să stăm în cămăşi de vară până în decembrie?!
Încercând să-ţi ridice obloanele prăvăliei, Sică îşi arcuise spatele, gest ce-l făcu se suspine adânc, suspin ce ajunsese până la urechile lui Tache, băgate adânc într-un guler ridicat ce-i ţinea de cald.
– Se pare că bătrâneţea este chiar un fapt. Şi tu te îndoiai de ea, ovrei bătrân.
– Nu-mi spune mie bătrân, că nu eşti mai tânăr ca mine decât cu câteva zile.
De pe scările apartamentului de deasupra prăvălie, Ana îşi muștrului tatăl.
– Ţi-am spus tată să mă aştepţi. Ori pe mine ori pe Ionel. Nu mai eşti aşa tânăr să mai poţi face multe lucruri.
– Vezi Tache, cum ajungi să te judece copiii?
– Văd, bătrân încăpăţânat.
Sică îşi luă locul obişnuit de pe scaunul din fata prăvăliei.
– Aţi făcut ceai?
– Nu e rândul meu, îi răspunse Tache.
– Eu făcut ceai ieri. Şi alaltăieri.
– Să nu-mi spuneţi că este rândul meu?
– Lasă tată, că pun eu de ceai. Şi fără să aştepte aprobarea bătrânului, Ana dispăru pe ușa prăvăliei.
– Noroc cu copiii ăştia, că altfel stăteam fără ceai. Îi spuse Tache pe un ton morocănos.
– Atenţie, turişti!
La capătul uliţei, în lumina soarelui, două siluete se îndreptau spre prăvălii. Ca la un semn, toţi trei luară poziţia omului fericit, afişând un zâmbet uneori chinuit de bătrâneţe.
Turiştii se opriră în fața prăvăliei lui Ali, admirând produsele din vitrină. Mormăiră ceva şi îşi văzură mai departe de drum.
– Poate data viitoare ai noroc Ali.
– Frig estem! Zise mai mult pentru el şi îşi aranja mai bine fesul pe vârful capului.
– Îţi bate soarele în prăvălie şi în casă şi tot te plângi de frig.
– Nici nu ai spune că suntem la sfârşit de octombrie, interveni Tache.
– Frig aici, frig la casă. „Allah găseşte o ramură joasă pentru pasărea care nu poate zbura.”
Din scara ce se strecură printre două prăvălii, o mogâldeaţă de vreo 5 anişori o zbughi spre stradă strângând în braţe o minge. În spatele lui, Ionel, băiatul lui Tache, îi strigă mogâldeţei.
– Andrei, să ai grijă tată, să nu spargi vreun geam!
Mogâldeaţa se opri din alergat şi se întoarse spre tatăl său.
– Asta nu sparge geamuri tată. Şi lovi mingea cu puterea unui țânc de 5 ani.
– Dulce şi mic pezevenghi! Seamănă cu al lui tată.
– Bă’ seamănă cu mine! Îl apostrofă Sica pe Ali. Uite, are nasul meu, ochi mei… până şi bărbia este a mea.
– Mai taci! Nu vezi că are fruntea de la mine, pomeţii şi umerii… şi ochii…
– Dacă ar fi să vă ascult, are câte ceva de la toţi, Chiar şi bunătatea, zici că a moştenit-o de la Ali bei.
– Ce iubesc la tine ca la fiul meu când aşa spui Ionel!
– Şi eu te iubesc Ali bei. Ca al treilea tată al meu.
Şi râseră toţi de buna glumă spusă.
– Ali bei, te-am auzit spunând că ţi-e frig. La noi la creştini este o vorbă „Îţi faci vara sanie şi iarna car”.
– La ovrei bătrâni ca mine se spune că „Iarna fie te mușcă cu dinţii ei ascuţiţi, fie te biciuieşte cu coada ei aspră„. Cam tot acolo ajungi.
– Aşa e tata socrule. Dar mă gândeam la ce a spus Ali, că are frig şi în casă. Nu trebuie să aştepte iarnă să spună iară că îi este frig. Când am fost plecaţi cu Ana la Bucureşti, ne-am făcut câţiva prieteni. Iar unul din ei este de la o firmă de audit energetic.
– Ce estem acel auzit energetic? Când curge curentul se aude?
– Nu Ali bei, auditor energetic. Adică îţi ia casa la puricat şi verifică pe unde se scurge căldură cu nişte aparate de termoviziune. Apoi primeşti un certificat de performanţă energetică. Mai simplu spus, un certificat energetic.
– Şi cu el mă încălzesc?
– Nuu! În el vezi date importante despre consumul energetic al casei şi poţi face acolo unde trebuie, câteva retuşuri la casa să nu mai pierzi căldură. Au sediu și aici la noi.
– O vorbă la noi estem aşa „Cine doarme vara la umbră, iarna are pâine neagră„. Iar alt vorb spune ” Faci un bine, arunci în mare! Chiar dacă nu ştie peştele, ştie Allah„. Tu copil drag bălai, adus bucurie la inima mea.
– Hai că vă mulţumiţi mai târziu. Avem muşterii.
Din celălalt capăt al uliţei, îşi făcuse apariţia un grup numeros. Era condus de o doamnă cu un băţ în al cărei cap stătea un cap de răţuşca. Spunea poveşti despre fiecare casă pe lângă care treceau. Şi ştia multe poveşti!
Zăboviră mai mult în dreptul celor trei prăvălii şi, atât timp cât doamna le povesti despre ele, cei trei bătrânei simpatici aşteptară ca poveştile vieţilor lor să fie spuse, în fața ceştilor de ceai încă aburinde. Zâmbind.