Interogatoriul

S-a întâmplat acum două zile. O hârtie în poştă mă chema la secţia de poliţie din localitate pentru a răspunde la unele acuzaţii. Exista un dosar pe numele meu iar ancheta îşi urma cursul normal şi îmi venise rândul.
Mă uitam chiorâş la petecul de hârtie şi nu ştiam ce să cred. Nu avusesem vreo socializarea cu poliţia decât pentru emiterea unui certificat de cazier şi acela cu mulţi ani în urmă. Credeam că este vreo glumă a vreunui coleg hâtru, că aveam vreo doi puşi pe soţii.
Mi-am tras costumul de catifea, pantofii cu cioc şi toc, pălăria albă cu fetru şi m-am prezentat azi la ora 9.45 la sediul poliţiei. Încă ascultăm muzică la căşti când ofiţerul de serviciu îşi mişcă buzele spre mine şi mi-a pus o mâna-n piept. I-am arătat hârtia şi cu un semn discret mi-a indicat unde găsesc camera 23.
Aşteptam să găsesc hărmălaie de oameni pe holurile poliţiei, cam aşa cum vezi în filme, unii bătând darabana pe tastatură, alţii încătuşaţi aşteptând să le vină rândul la interogatoriu, alţii fumând pe la colţuri, voci curgând din toate direcţiile. Dar nimic din toate astea. Era o linişte semnificativă până acolo încât îmi auzeam bătăile inimii care începuse să-şi facă de cap de emoţie.
Camera 23 era imediat la stânga pe holul de la parter. Bat în uşă şi de dincolo de ea o voce mă invita să intru.
Era dotată minimalist. O masă în centru, două scaune, câte unul de fiecare parte laterală, un geam cât jumate de perete şi câteva cătuşe agăţate într-un cui pe cealaltă parte cu geamul. Am intrat sfios şi stăteam în dreptul uşii cu mâna la spate neştiind exact ce să fac.
– Ia loc!
Parcă un resort m-a împins spre scaunul liber pe care după două secunde mă regăseam.
Priveam omul din faţa mea, îmbrăcat în haine de poliţie cu câte două trese pe fiecare umăr (nu sunt la zi cu noile grade din poliţie) răsfoind tacticos un dosar. Era cam de vârsta mea, cu pomeţii scoşi în evidenţă şi o bărbie prelungă. Slăbănog la faţă şi la trup, cu un chip pe care se citea seriozitatea şi severitatea câştigate de-a lungul timpului. După fiecare pagină dată scotea câte un „Hm!”. Au trecut câteva minute până să-şi ridice ochii spre mine. Atunci am îndrăznit să-l întreb.
– De ce m-aţi chemat aici?
– Cum?! Nu ştii de ce eşti aici! Întrebarea lui fusese pusă pe acelaşi ton cu care ai împinge o turmă de oi cu un plus pentru palma trântită de masă care scosese un bubuit ce mă făcuse să-mi dau puţin drumul în pantaloni.
Continuă pe o voce scăzută răspunzând tot el întrebării, după ce văzuse în ochii mei necunoştinţă.
– Eşti aici pentru că în nemernicia ta, ai maltratat muşchii faciali ai cititorilor…
Se ridicase în picioare şi se învârtea în jurul meu. Stăteam pe scaun cu ochii ţintă la dosarul lăsat deschis pe masă. Continuă.
– … şi asta-i doar una din cele câteva acuzaţii. Grave! Grave, zic! Ai violat cu bună ştiinţă în repetate rânduri chiar, intimitatea cititorului şi l-ai făcut să ZÂMBEASCĂ atunci când îţi citea articolele. De ce?
– Dar eu…
– Las’ că ştie eu. Pentru că aşa ai vrut, pentru că meschinăria ta a fost fără margini, pentru că eşti un sadic sadea. Auzi la el, aşa a vrut el!
O să dai o declaraţie în care vei scrie tot. Tot, ai înţeles?!
– Ce declaraţie… ce să scriu?!
– O de.. cla.. ra.. ti.. e! E o bucată de hârtie în care vei spune tot! Ia de aici. Scrie!
Îmi întinse în faţă o bucată de hârtie şi un pix. Scrii frumos cum a început totul şi la final treci dată şi te semnezi.
– Dar…!
– Nici un dar! Las’ că vă ştiu eu pe voi ăştia care vă credeţi scriitori. Sunteţi alunecoşi şi găsiţi explicaţii pentru tot. Scrie!
Cum nu era chip să aflu mai mult de la el, am început să scriu.
„Subsemnatul Gi Gigel, domiciliat în localitatea cu acelaşi nume unde locuiesc, posesor al unei cărţi de identitate cu poză, linute şi semne spre stânga, în deplinătatea facultăţilor mele şi cu mâna dreaptă pe inimă şi stânga pe foaie, declar următoarele:
Am început să scriu prin 2006, imediat după marea cotitură din viaţă. Din asigurări mi-am achiziţionat un calculator şi mi-am pus termopan la balcon…”
– Unde ai ajuns?
– La balcon.
– Hai mai repede, treci peste etapele neimportante şi bagă-te în subiect direct. Scrie scrie!
„… Mai întâi scriam pe forumuri. Lumea citea şi se minuna. Eu credeam că o fac din complezenţă. Când forumurile şi-au epuizat feeria, am căutat un loc în care să-mi descarc mâncărimea degetelor şi a limbii. Mi-am creat un profil cu blog pe un site social, Netlog, care între timp a dispărut. Rămăsesem cu mâncărimea.
Când calendarul arată anul domnului 2015 şi luna cu flori pe câmp, mai, am descoperit wordpress. Ca să am un termen de comparaţie, descoperisem şi blogspot-ul. Am butonat la amândouă până când wordpress-ul a câştigat la categoria promisiuni, opţiuni şi teme. Simplu şi curat, fără floricele pe margini.
Primul articol l-am citit doar eu. Îl citeam de câteva ori pe zi şi râdeam singur. Era din trei rânduri. Sau două. E încă acolo.
Apoi încă unul. Încă un articol. Mai lung, mai neserios, mai aranjat în pagina, mai sexi.
Mă vedeam deja mare scriitor, mare blogger, visam la lansări de carte, la următori şi pe stradă în viaţa reală, admiratoare ce dădeau buzna în viaţa mea privată. Cred că atunci am intrat în panică.
Ca să-mi fac totuşi o idee despre ce înseamnă blogging, am citit mult. Răsfoiam zilnic articolele noi ce apăreau şi când găseam ceva interesant mă abonam.
Al treilea articol s-a postat singur pe Facebook şi Twitter, cu opţiunea aia care ţi-l postează unde vrea muşchiul tău…”
– Mai ai? Trăgea din a nu ştiu câtă ţigare eliberând rotocoale.
– Puţin.
– Hai hai că nu am toată ziua la dispoziţie. Să scrii şi de ce nu vrei pe domeniu propriu.
„… Primul like a venit după al zecelea articol. Cred că din greşeală. Ştefan Trepăduş scria pe mica poza ce stătea în dreptul like-ului. Am vrut să-i trimit mesaj şi să-l întreb ce l-a apucat sau dacă i-a tremurat mâna dar m-am gândit să nu-i stric bunădispoziţie.
Totul s-a schimbat când m-am înscris la SuperBlog, o competiţie de blogging creator.
Nu ştiu de ce m-am înscris sau de ce am scris primul articol acolo. La felul în care denaturam gramatica şi poceam limba romană, era ca o încercare de sinucidere. Dar scriam pentru mine, pentru a scăpa de mâncărime, de cuvintele care nu-şi găseau linişte în degetele mele, de gândurile ce treceau razant prin faţa ochilor mei şi doar le citeam, ca o bandă cu ştiri la un post de televiziune.
După două sau trei ediţii de SuperBlog, aveam cititori fideli, oameni care mă încurajaseră şi au crezut în mine. Nici acum nu-mi vine să cred. Tot lor le voi mulţumi de situaţia în care sunt, de candidat pentru o carte. Numai când mă gândesc mă trec fiorii!”
– Ai scris despre domenii?
– Acum ajung.
– Hai odată!
„… Oricât de tentantă era oferta pentru un domeniu propriu, nu am văzut oportunitatea unei astfel de acţiuni. Mi-ar fi plăcut într-un fel să existe acel aspect, de domeniu.ro, şi de fiecare dată când există o ofertă, să prelungesc domeniul, dar eu nu sunt constant în scrieri iar ceea ce scriu nu se încadrează nici măcar într-o nişă de blog generalist…”
– Despre ce să mai scriu?
– Ia, cât ai scris?
– Trei pagini.
– Ajunge! Trece dată şi semnează-te.
„…30.10.2018 Gi Gigel”
– Aşa! Lasă hârtia pe masă şi eşti liber.
– Aşa pur şi simplu? Nu-mi explicaţi şi mie celelalte acuzaţii sau ce o să se întâmple mai departe?
S-a ridicat în picioare ţinându-şi palmele pe masă şi a tunat spre mine.
– Eşti liber!
Când am ieşit din secţia de poliţie, soarele se mai ţinea în căteva raze. Mi-am aprins o ţigară şi am pornit spre casă.

Pentru SuperBlog2018