Ariel si Gica

Se ascunse după un mesteacăn pitic. Coaja lui oferă cel mai bun camuflaj şi îl proteja de eventualele indiscreţii.
Azi de dimineaţă când se trezise nici prin gând nu-i trecea ca o să fie o zi căcăcioasă. O zi care de altfel ar fi zis că va fi o zi obişnuită. Nimic nu întrevedea starea generală a zilei. Se culcase devreme toropit de căldură zile, o primăvară timpurie ce făcuse că verdele frunzelor să se amestece cu albul zăpezii de pe creşte.
Ariel mai stătuse să se uite la noaptea limpede cu stelele împrăştiate în toate cele patru zări. Chiar încercase să-l convingă să privească amândoi dar nu reuşise decât să mormăie o nepotrivire de stări.
Dimineaţa se anunţă caldă, privind chiorâş la soarele ce se trezise înaintea lui şi se strecură printre lianele din fereastră. Nu făcuse decât câţiva paşi şi un impuls lăuntric nu-i dădea pace. Ariel nu-l băga în seamă, obişnuită cu starea lui morocănoasă matinală. Îi mormăii că ar trebuii să fie mai atent cu stările lui. Caută în disperare un colţ să-şi deşarte conţinutul. Fiind convins că nu va ajunge la uşa de la intrare, scoase fundul pe gaura pe care intră soarele în peşteră. Pe o rază de câţiva metrii păsările încetaseră să mai ciripească, iarba reintra în starea de amorţeală, norii îşi încetară orice activitate şi încremeniră în poziţii nefireşti iară copacii îşi ridicaseră fustele de frunze de frica împrăştierii. Ariel îl dojenii blândă să nu mai mănânce seara gărgăuni de stejar că-i cade greu.
Micul dejun îl aştepta dar se pare că greşise ziua. Se aştepta la ceva copios mai ales că acum are spaţiu unde să bage dar în schimb Ariel îi puse în faţă doar câteva rame pe nişte frunze de vită de vie, şterpelite într-o seară de la un fermier. Le păstra pentru vreo ocazie specială dar cum nu apăruse nici una, învelise nişte rame şi i le oferise lui Gică.
Gică le mâncase cu viteza şi se grăbi să iasă din peşteră. Azi era ziua în care voia să adune flori pentru Ariel, împlineau o veşnicie de când erau împreună şi ar fi fost un gest frumos din partea lui să-i ofere flori roşii şi galbene.
Văzuse într-o poiană o plantaţie naturală de flori ca nişte cupe, galbene, roşii şi pe ici pe colo portocalii. O să-i ia ceva că este cam la doi stânjeni distanţă de peştera lor aşa că o luase repejor la pas.
Nu merse decât o ridicătură de soare când un zgomot înfundat de hurducaraie îi plezni urechile. Ciulii urechile şi auzi zgomotul cum se pierdea peste colină. Probabil îl va reauzi dar deocamdată se hotărî să se dedice adunării de flori. Următorul pas pe care-l făcu fu unul în aer, cu ochii la zgomot nu se uită unde calca şi zăbovii câteva clipe de clipiri cu piciorul suspendat peste o groapă proaspătă făcută de vreun iepure. Se trezi cu faţa îngropată în frunze verzi proaspăt umplute cu rahat de iepure.
Înjura sau măcar aşa crezu că zice în sinea lui când din gâtlej ieşiră nişte horcăieli la adresa mamei iepurelui.
Îşi continuă drumul bocănind şi mormăind neinteligibil chiar şi pentru el. Uneori îi era greu şi lui Ariel să-l înţeleagă.
Trecuse peste colina în spatele căreia dispăruse zgomotul. Azi că niciodată verdele pădurii i se părea ireal, se aşternea peste noroiul răvăşit şi covorul de iarbă, făcând nuanţele să se amestece creând cele mai frumoase picturi de natură. Îşi privii palma asupra căreia o buburuză roşiatică hotăra să-şi odihnească zborul. Se uită la ea şi îşi aminti de copilăria lui, departe de aceste locuri, în locuri mai mult îngheţate şi cu veri scurte.
De departe ceva nu se asorta la aceste imagini, ceva îi scurtă privirea, ceva îi împungea ochiul.
O culoare roşie strica această armonie. Se îndrepta spre locul din care aceasta stricăciune se arătase.
La rădăcina unui stejar impozant, împrăştiate ca nişte frunze veştede în vânt, câteva frunze roşii. Dar nu erau chiar frunze. Erau din stejar dar semănau mai mult ca nişte coji de stejar. Doar culoarea era diferită. Mai întâlnise de câteva ori aceste frunze. Când şi-a dat seama ce erau, a plâns. Acum se obişnuise cu ele şi ştia că oamenii le lăsau atunci când le foloseau să-şi şteargă resturile. Mirosii una şi îi se întării convingerea că oamenii erau prin apropiere.
Din hârtia multicoloră răzbăteau în ochii lui imaginea unei peşteri amenajate pentru oameni. Privi totuşi interesat de verdeaţa din jurul peşterii. Se uită cruciş la pagina şi se miră de oamenii care imita natura când se pot bucura de ea.
Deodată auzi zgomot în spatele lui. Se întoarse puţin, cât să vadă trei perechi de ochi ce-i urmăreau fiecare mişcare. Căută să se ascundă în spatele unui mesteacăn albicios.
Un glas cristalin de copil năzdravan, ce ţinea în mână un aparat, exclamă:
– Tati, uite-l pe Yeti!
Câteva fulgere îl făcură să clipească des.
„Mă cheamă Gică! Mă cheamă Gică!” Dar oameni nu auzeau decât un mormăit.

 

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Ariel si Gica

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 14. Fii propriul tău specialist în finisare!

  2. igigel zice:

    A republicat asta pe La Gigel.

    Apreciază

  3. Pingback: Ariel si Gică | La Gigel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s