Ariel si Gica

Se ascunse după un mesteacăn pitic. Coaja lui oferea cel mai bun camuflaj şi îl proteja de eventualele indiscreţii.
Azi de dimineaţă când se trezise nici prin gând nu-i trecea ca o să fie o zi căcăcioasă în mai multe sensuri. O zi care de altfel ar fi zis că va fi o zi obişnuită. Nimic nu întrevedea starea generală a zilei. Se culcase devreme toropit de căldură zile, o primăvară timpurie ce făcuse ca verdele frunzelor să se amestece cu albul zăpezii de pe creste.
Ariel mai stătuse să se uite la noaptea limpede, cu stelele împrăştiate în toate cele patru zări. Chiar încercase să-l convingă să privească amândoi dar nu reuşise decât să mormăie o nepotrivire de stări.
Dimineaţa se anunţă caldă, privind chiorâş la soarele ce se trezise înaintea lui şi se strecură printre lianele din gaura ce ținea loc fereastră. Nu făcuse decât câţiva paşi spre masa din bucătărie şi un impuls lăuntric nu-i dădea pace. Ariel nu-l băgă în seamă, obişnuită cu starea lui morocănoasă matinală. Îi mormăi că ar trebui să fie mai atent cu stările lui. Caută în disperare un colţ să-şi deşarte conţinutul. Fiind convins că nu va ajunge la uşa de la intrare, scoase fundul pe gaura pe care intră soarele în peşteră. Pe o rază de câţiva metri păsările încetaseră să mai ciripească, iarba reintra în starea de amorţeală, nori îşi încetară orice activitate şi încremeniră în poziţii nefireşti, soarele strâmbă din căteva raze iar copacii îşi ridicaseră fustele de frunze de frica împrăştierii. Ariel îl dojeni blândă să nu mai mănânce seara gărgăuni de stejar că-i cade greu.
Micul dejun îl aştepta dar se pare că greşise ziua. Se aştepta la ceva copios mai ales că acum avea spaţiu unde să bage, dar în schimb Ariel îi puse îi faţă doar câteva râme pe nişte frunze de viță de vie, şterpelite într-o seară de la un fermier. Le păstra pentru vreo ocazie specială dar cum nu apăruse nici una in ultimul an, învelise nişte rame şi i le oferise lui Gică.
Gică le mâncase cu viteză şi se grăbi să iasă din peşteră. Azi era ziua în care voia să adune flori pentru Ariel. Împlineau o veşnicie de când erau împreună şi ar fi fost un gest frumos din partea lui să-i ofere flori roşii şi galbene.
Văzuse într-o poiană o plantaţie naturală de flori ca nişte cupe, galbene, roşii şi pe ici pe colo portocalii. O să-i ia ceva drumul pana acolo, cam la doi stânjeni distanţă de peştera lor, aşa că o luase repejor la pas pe un drum lăturalnic puțin folosit.
Nu merse decât o ridicătură de soare când un zgomot înfundat de hurducărie îi plezni urechile. Ciuli urechile şi auzi zgomotul cum se pierde peste colină. Probabil îl va reauzi dar deocamdată se hotărî să se dedice adunării de flori. Următorul pas pe care-l făcu fu unul în aer, cu ochii la zgomot nu se uită unde călcă şi zăbovi câteva clipe de clipiri cu piciorul suspendat peste o groapă proaspătă făcută de vreun iepure. Se trezi cu faţa îngropată în frunze verzi proaspăt umplute cu rahat de iepure.
Înjură  nişte horcăieli la adresa mamei iepurelui și cu greutate ieși din groapă.
Îşi continuă drumul bocănind şi mormăind neinteligibil chiar şi pentru el. Uneori îi era greu şi lui Ariel să-l înţeleagă.
Trecuse peste colina în spatele căreia dispăruse zgomotul. Azi ca niciodată verdele pădurii i se părea ireal, se aşterne peste noroiul răvăşit şi covorul de iarbă, făcând nuanţele să se amestece creând cele mai frumoase picturi de natură. Îşi privi palma asupra căreia o buburuză roşiatică hotărâ să-şi odihnească zborul. Se uită la ea şi îşi aminti de copilăria lui, departe de aceste locuri, în locuri mai mult îngheţate şi cu veri scurte.
De departe ceva nu se asorta la aceste imagini, ceva îi scrută privirea, ceva îi împungea ochiul.
O culoare roşie strica această armonie. Se îndrepta spre locul din care aceasta stricăciune se arătase.
La câțiva pași lângă rădăcina unui stejar impozant, împrăştiate ca nişte frunze veştede în vânt, câteva frunze roşii. Dar nu erau chiar frunze. Erau din stejar dar semănau mai mult ca nişte coji de stejar. Doar culoarea era diferită. Mai întâlnise de câteva ori aceste frunze. Când şi-a dat seama ce erau, a plâns. Acum se obişnuise cu ele şi ştia că oamenii le lăsau atunci când le foloseau să-şi şteargă resturile. Mirosi una şi îi se întări convingerea că oamenii erau prin apropiere.
Din hârtia multicoloră răzbătea în ochii lui imaginea unei peşteri amenajate pentru oameni. Privi totuşi interesat de verdeaţa din jurul peşterii. Se uită cruciş la pagină şi se miră de oamenii care imită natura când se pot bucura de ea.
Deodată auzi zgomot în spatele lui. Se întoarse puţin, cât să vadă trei perechi de ochi ce-i urmăreau fiecare mişcare. Căută să se ascundă în spatele unui mesteacăn albicios.
Un glas cristalin de copil năzdravan, ce ţinea în mână un aparat, exclamă:
– Tati, tati, uite-l pe Yeti!
Câteva fulgere îl făcură să clipească des și ținând  mâinile streașină la ochi, țipă.
„Mă cheamă Gică! Mă cheamă Gică!”
Dar oameni nu auzeau decât o bodogăneală neintiligibilă.

 

 

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Ariel si Gica

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 14. Fii propriul tău specialist în finisare!

  2. igigel zice:

    A republicat asta pe La Gigel.

    Apreciază

  3. Pingback: Ariel si Gică | La Gigel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s