Elogiu gri

Praf şi pulbere se alege de mine când vreau să laud ceva. Cuvintele se ascund printre literele tastaturii şi ceva parcă mă ţine să apăs litere care compun cea mai mică lauda.
Poate că nu-s formatat pentru aşa ceva, poate că-s născut în zodia celor care sunt muţi când e vorba să pupe un dos roz durduliu, habar nu am ce se întâmplă în interiorul meu.
Există un singur cuvânt adesea folosit pentru a exprima orice formă de admiraţie, forţat de împrejurări, ,,Frumos”. Nu tu alt adjectiv, nu tu altă exprimare, nu tu altă formă de viaţă de parcă lumea s-a cristalizat doar în acest cuvânt.
Când Dumnezeu, zice-se, că a creat femeia, s-a uitat lung la ea şi a zis,,Frumos!” Atât! Acum nu ştiu dacă îşi adresa sieşi exprimarea sau era consternat de frumuseţea creaţiei lui.
Cât de mică sau cât de imensă precum un ocean stelar, ar fi admiraţia, cuvântul care guvernează este,,Frumos„. De ar fi femeia viselor mele, goală în patul meu, i-aş zice doar,,Frumos!” De aş citit o poezie răsfirând sufletul şi tocând într-un ritm alert pasiunea, aş zice doar,,Frumooos!”.
Cam atât aş avea de spus şi despre recent încheiata competiţie de SuperBlog2017. „Frumos!”
Da, este elogiul suprem pe care pot să-l aduc.
De departe cea mai interesantă şi mai alertă competiţie. Te ţine în suspans până la ultimul articol, te împinge de la spate să-ţi scoţi imaginaţia la scandal, îţi împunge coasta să scrii şi-ţi stoarce şi ultimul gram de vlagă. Când am terminat ultimul articol, m-am întins pe jos şi respirăm sacadat ca şi cum aş fi scăpat de pe scaunul electric iar organizatorul supliciului stătea cu pistolul la tâmplă şi îţi ordonă „Scrie, râmă literară ce eşti, scrie!”
De te opreşti doar pentru o secundă să-ţi tragi sufletul oropsit de atâtea cuvinte, imaginaţia îţi fuge hai-hui, de parcă aştepta acel moment de respiro să te părăsească. O vezi fluturându-şi genele în semn de la revedere.
Dar nu poţi s-o laşi, căci mai ai multe de spus şi scris. Alergi ca nebunul după ea, o rogi frumos să se întoarcă, o implori în genunchii juliţi să-şi reconsidere oarecum poziţia faţă de tine iar ea, într-un ultim gest de mărinimie faţă de tine, umilul scriitor de tălmăciri diafane, îţi zâmbeşte fericită că te are la mână.
Şi când crezi că ceea ce scrii este o capodoperă a stilului smuls din minte, te trezeşte la realitate crudă şi incertă, o decizie a jurului „Frumos, dar e porcărie!” Sau mai pe un fin înţeles al celui care se strofoacă „Este un articol deosebit, cu multă imaginaţie cu un plus inventivităţii, care respectă toate cerinţele dar nu ne reprezintă”
Din acest moment cerul se transformă într-o baltă cenuşie ce-şi coboară norii grei asupra degetelor, mintea se opreşte din gândit şi te uiţi la nota că la necuratul. Ca să fie veritabil, îţi faci cruce, scuipi în sân şi citeşti trei psalmi cu speranţa că se schimbă ceva.
Dar nota rămâne acolo, zidită pe ecran, cu toate că arunci cu săgeţi otrăvite unui juriu impasibil, indivizibil şi imperturbabil ca un Sfinx coborât de pe tronul toaletei cu zâmbetul de satisfacţie afişat ostentativ.
Ca să-ţi faci mai înţeleasă intenţia de dezamăgire şi discriminare creată, intri pe grup şi te plângi sadic despre cum acei semizei ţi-au răstălmăcit scrierea, cum tu eşti un geniu aproape neînţeles şi că scrierea ta poate rivaliza cu un premiu Nobel pentru Pace.
Dar înghiţi în sec, citind nişte explicaţii pe care monitorul refuza să le perceapă ca explicaţii şi tu nu le vezi, căci plângi cu lacrimile curgând peste articolul tău, strângi tastatură la piept şi te pregăteşti temeinic căci urmează să scrii un alt articol, despre care crezi tu că vă depăşii în audienţă orice imaginabil.
Peste toate încerci ceva uman, să citeşti câteva din articolele care te-au surclasat şi dezamăgirea se adânceşte şi mai tare, până acolo încât cazi într-o depresie de moment. Adică, cazi aşa, a proastă în sură şi priveşte tavanul numărând petele de ţânţari măcelăriţi de asta vara şi de câteva veri în urmă.
Dar, ca să închei acest elogiu dedicat unei competiţii dragi, nu aş schimba nimic din felul în care este organizat. Poate câţiva jurişti (ştiu, juraţi, dar sună ca la tribunal) dar mă gândesc că şi ei sunt oameni şi ca orice om au căderi laterale îndreptate spre unii prieteni. Este omenesc cred.
Şi poate puţin din regulament dar doar cât să fie mai înţepat şi să nu mai lase loc de interpretări, că la ce a fost în ultima ediţie, parcă mă uitam la un film horror cu accente de comedie burleasca.
Şi poate puţin din organizarea Galei, care rămâne stalucirea de final al unei competiţii care mi-a intrat adânc într-o cameră obscură a inimii. Adică prea eram alandala puşi.
Perspectiva realizării din direcţia mea a unei competiţii cel puţin la acelaşi nivel, are vagi urme de împlinire. Chiar spre deloc. În atribuţiunile trecute în certificatul de naştere nu sunt trecute calităţi de organizare.
M-aş pune în situaţia să trimit mesaje de colaborare către societăţi producătoare de cârlige, agrafe, dudarii (livezi de dude) şi magazine de momeală de peşte. Şi poate unul din răspunsurile pozitive din partea lor, ar face să apară o probă în care să se scrie despre râmele de pescuit. Ar fi dureros.
Uitându-mă în sus, mă trece un gând, că mai bine las organizarea pe seama celor care se pricep iar eu rămân cu scrisul.