VR

Nu știu alții cum sunt la vârsta mea dar eu am trecut olecuță peste o anumită limită a greutății. Probabil aș da vina și pe vârstă și pe programul sedentar dar astea-s doar baliverne, explicații pentru un creier prea leneș să reacționeze la situație.
Am trecut cu vederea prea mult așa că am hotărât azi să dau cu teneșii de asfalt și să mai scap măcar de câteva sute de grame, pentru început. Chestia cu dietele consider că este o mare prostie menită să te facă să cumperi toate porcăriile. Singura și unica dietă ce dă rezultate, în afară de operația de liposucție a stomacului, este sportul. Alergi pentru sănătatea trupului și a minții.
Azi mă văd făcând pe Maricica Puică în varianta masculină. Scot din debara perechea de teneși de bărbați cumpărați de la Answer.ro, și ies pe ușa apartamentului însoțit în timpane de o melodie la căști. Că altfel nu se poate alerga, decât cu căștile la urechi, să nu auzi tu cum te claxonează vreo domniță la trecerea de pietoni – chiar dacă burta dă să explodeze pe sub tricoul mulat iar pantalonii strech scot în evidență…ceva, acolo – sau te înjură vânzătorul de ziare din colț când sari peste grămada de ziare sau cum trece vântul pe lângă tine șchifuind prin fibrele de bumbac…nuu. Joggingul fără muzică la căști e ca vara fără mare!
De când am început să alerg, pe cei 432 de metri din fața ușii blocului până la intrarea în parc, ochii mi-au  căzut pe încălțările celor pe care-i întâlneam în drum. Pantofi de damă, pantofi de sport de damă, adidași bărbați treceau cu viteză prin fața ochilor. La intrarea în parc, un grup de tineri se hlizeau la cer și râdeau. Când m-au văzut au început să zâmbească și mi-au făcut loc strigând în cor „Faceți loc să treacă tancu’, faceți loc!” Am râs de umorul lor involuntar și mi-am văzut mai departe de alergat. Teneșii erau vrăjiți că d-abia îi simțeam în picioare și parcă pluteam odată cu frunzele ce anunțau că toamna vrea să-și intre în drepturi. Ici colo mă întreceam cu ele și curentul de aer făcut de viteza mea, le făcea să danseze. Întorceam capul să privesc cum natura ne dă motive să o iubim.
La o revenire am văzut în ultima clipă o grămăjoară maronie și din păcate nu am avut timp să o ocolesc. Un răhățel de câine, lăsat acolo prin grija vreunui iubitor de animale, mi s-a lipit de  talpă. Am alergat în continuare, dansând cu piciorul în aer în speranța că scap de o bucată din rahat. Slabe speranțe! O perioadă am alergat șchiopătat, frecând talpa de asfaltul negru. După un  timp rămăsesem doar cu mirosul lui, care  m-a urmărit până acasă.
Pe o bancă, un boschetar se trezi din reveria zilnică și privea la mine cum făceam dansul rahatului. A zâmbit și când am ajuns în dreptul lui, a întins mâna către mine. Nu aveam nimic la mine, poate doar o lamă de ciungă dar nu am vrut să i-o dau. După ce am trecut de el, a revenit în poziția inițială, întins la orizontală pe banca puțin udă de ploaia ce începuse.
Nu am băgat în seamă ploaia, îmi plăcea să alerg printre picături, să se lovească în plin de fața mea și apoi să le simt cum se scurg pe obraji. Le vedeam ca transpirația naturii și mă bucuram de fiecare picătura ce ajungea să-mi clipocească pe piele.
Pe o altă  bancă, o  tânără pare-se că se speriase de ploaie și se oprise să se gândească dacă mai aleargă sau dacă se duce spre casă. I-am observat costumul de sport cu glugă, aproape ca al meu și încăltămintea sport de damă. Am trecut în viteză pe lângă ea și mi-am văzut de alergat. Pe o alee aproape să dau peste ei, doi câini făceau dragoste câinește. I-am lăsat în momentul lor intim și am continuat să alerg.
Vreo jumătate de oră m-am învârtit ca un titirez prin mijlocul parcului, trecând de fiecare dată pe lângă banca boschetarului. Cam pe când mă hotărâsem să fac ultima tură, boschetarul realizase că ce mâncase la prânz nu-i priise, așa că atunci când am trecut pe lângă el pentru ultima oară, și-a lăsat voma să jetuiască exact pe frumoșii mei adidași.
Era timpul să alerg spre casă, cu un picior înca sub influența mirosului de rahat iar celălalt cu urme serioase de vomă.
Când am ieșit din parc ploaia se oprise, pentru că programul era făcut să dureze doar 30 de minute.
Am scos ochelarii  de VR și i-am pus deoparte. M-am ridicat din fotoliul în care zăcusem vreo oră, mi-am scos din picioare adidașii curați ca lacrima și i-am pus la loc în debara.
Pentru prima zi de alergare virtuală, eram istovit. 🙂
large_img_754277

Pentru Superblog2016

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în de larg public. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s