Stare de seara

Sunt supărat. Habar nu am de ce sunt supărat dar sunt supărat. Și încerc să-mi dau seama de ce mă simt ca-ntrun gif.  Lumina cade peste tastatura și parcă mă îndeamnă să scriu ce-mi strica seara.
Nu cred că este de vină munca, dimpotriva munca mă inspira și mă obosește în același timp, nu are timp sa mă supere. Colegii sunt dintre cei mai buni, răsăriți și săritori la orice nevoie, oameni destoinici și cu mult caracter dar evit contactul cât mai mult cu putință.
Oare de ce sunt supărat!!? Nu, sex am făcut aseară deci nu intra în calcul. Luna a iesit din starea de plina de ea și acum  se ordonează în normalitate. Deci nici luna nu este motivul.
Probabil ceea ce mai citesc din când în când pe net, gânduri așternute de colegi de suferință în concursuri, cuvinte împlântate în plasele. De undeva din adâncuri, o idee îmi șoptește că cineva va comenta asupra expresiei „colegi de suferință”. N-are decat.
Ar trebui sa-mi pese!? Nicidecum! Îmi pun costumul meu special și nu-mi pasă de oamenii răi.

E atât de bine să te simți bine în pielea ta încât privești cu oarecare nepăsare cuvintele ce  încearcă să străpungă armura. Mai că-mi vine sa alerg nebunește pe străzi, să colind în viteza ce a ramas de colindat din oras și să-mi bucur orgoliul aproape rănit de neștiința lumii. E o stare acumulată cu fiecare articol de la answer.ro pus pe mine, pantalonii nobreaks, tricoul, adidășei, o stare comună cu bucuria renașterii minții, cu mutatul munților. Mă simt bine, mă simt puternic. Ce-mi rămane să fac!?
Să deschid ușa și să fug mai repede decat supararea, să las în urmă ce-mi defecteaza imunitatea.
Un pas…doi pași…al treilea vine de la sine, ca o scurgere a timpului. Simt cum vântul se face prieten cu mine și alergam amândoi. Mă uit în urmă și râd la cum supărarea se chinuie să mă ajungă. Se poticnește și întrun final cade întrun șanț adânc al disperarii. Câteva cuvinte mai cu curaj lansate ca niște torpile în spatele meu,  se zbat în agonie la câțiva pași în urma mea cu limba scoasă și ochii zgâriați de ciuda. Le strig din mers: sa-mi…
Nu cred că m-au auzit prea bine dar nici nu-mi pasă.
După câteva minute de zbor sunt deja un alt om.
Costumul de alergat se poartă ireproșabil cu mine. Îmi lasă trupul să transpire, îmi lasă mintea să se relaxeze iar  fiecare pas facut este echivalent cu un an lumina de zâmbete.
Privesc la marea de oameni care-mi taie calea, la culorile sfârșitului de toamnă de pe chipurile lor și mă gândesc că sunt ca ei, aproape om, dar am ceva ce mă face sa fiu diferit, ce ma face să zambesc și mă face să mă simt mai puternic. Am answer!

Pentru SuperBlog2016