Zâmbetul

Am încercat să scriu ceva cu glumă dar se pare că in viața mea se întamplă numai lucruri serioase.
Înca de la naștere zâmbetul mi-a fost închis intr-o lampă cu gaz, exact ca în povestea lui Alladin. Era epoca Ceausescu și  desele întreruperi de lumină făceau ca lampa să fie frecată să fie lumina. Așa că de fiecare dată când  se întrerupea lumina, eu zâmbeam. Fară rost, că începuse lumea să vorbească pe la colțuri că am ceva probleme la mansardă și la etajul unu, că zâmbesc așa fară  motiv, mergând pe strada.
Când am crescut cât să ma consider un adolescent și să fiu conștient de zâmbetul meu,  am învatat că zâmbetul este contagios, de fiecare dată când vedeam pe cineva zâmbind,  zâmbeam și eu. Era  și o strategie prin care mi-am făcut multe prietene dar am mâncat și multa bătaie că dacă zâmbeam la vreun baiat mă trezeam cu un pumn în gură mai degrabă decat vreo vorbă bună.
Când credeam că zâmbetul este de la sine, am ajuns în armată. Eram înca în perioada când tînar eram și armata era aproape o chemare, obligatorie. Un an de zile am încercat să țin zâmbetul în frâu, să-l fac să înteleagă că trebuie să fim serioși, că maiorii și căpitanii au datoria să ne scoată zâmbetul pe fund sau mai rău. Ce faceam  dacă trebuia să tragem cu arma!? Cum ar fi să fii pe câmpul de lupta și să tragi în inamic cu zâmbetul pe buze: Știi, imi pare rău dar trebuie să trag,  dacă poți să te ferești ar fi minunat!
Am încercat să-l țin într-o ladă de lemn închis cu o cheie universala. Din când în când îl scoteam și ne făceam de cap zâmbind tâmp la ranițele împraștiate în semn de joacă.
Zâmbeste, mi-am zis, și va fi bine.
Când am zis da, am zâmbit. Ofițerul stării civile doar a schițat un zâmbet protocolar.  L-am înțeles ca la câte zâmbete trebuia să scoată din traistă în ziua aceea, era econom.
Ea  mi-a zâmbit și ne-a primit în viața ei cu tot cu zâmbetul meu. Eram amândoi fericiți, că în sfârșit cineva ne acceptă asa cum suntem , nebuni și fericiți.
De atunci am tot zâmbit, în fiecare zi am zâmbit. Am pus mai presus de orice zâmbetul, îl culcam seara cu noi și ne aștepta dimineață la capătul patului.
Chiar cand credeam că zâmbetul este infinit, pentru câteva clipe a disparut.
Apoi, după vreo noua luni a revenit,  mai vioi și mai vesel ca niciodată. Era pe chipul lui și deși mulți au spus ca este doar un reflex,  a fost primul lucru pe care l-am văzut când ne-am reîntâlnit.
Viața este zâmbet, mi-am spus și a crescut zâmbind.
Pe cand plecam într-o zi de la grădinița după ce educatoarea s-a plâns că zâmbetul cânta și dansează cam mult, l-am intrebat de ce: Pentru că sunt fericit!
Mi-am promis că-l voi lăsa să cânte și să danseze atât cât zâmbetul va dăinui.
Acum i-am promis că daca mă lasă să scriu îl voi duce să-l revadă pe Papa, pe Istețul, pe Bleguțul, exact acolo unde am zâmbit prima oară cand i-am văzut, la cinema. I-am spus că filmul Strumpfi:Satul pierdut il va face sa zâmbească pe 31 martie 2017.  Pana atunci să zâmbeasca moderat privind la afiș:
afis-mic-Strumpfi-208x300.jpg
Dar se pare că orice film de animație îl face să zâmbească  în hohote. Zâmbește și acum când sunt pe cale să pun punct.

Pentru Spring SuperBlog2017

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în de larg public. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Zâmbetul

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 10. ”Ștrumpfii: Satul Pierdut”, o nouă provocare pentru superbloggeri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s