Calatoria

Vorbeau şi mergeau pe drum. Vocile lor se confundau cu şuşotelile naturii, pe alocuri cu verdele copacilor, cu iarbă moale peste care călcau cu grijă.
Vântul se alinie celor doi însoţindu-i peste dealurile Comitatului, purtându-le şoaptele rostite precum frunzele încă verzi, dincolo de coamele rotund îngrijite ale copacilor pitici.
Peste coline în depărtare, cu vârful învăluit în albul lăptos al ceţii, Muntele Ceţos completă peisajul.
Fiecare din ei purta o vestă cu însemnele Comitatului, semn al mândriei de a face parte din cea mai frumoasă regiune a ţinutului, peste care aruncaseră haina de drum lung, pentru zilele când soarele nu ar fi aşa de generos că astăzi. Pe un umăr stătea cuminte sacul cu merinde pentru câteva zile, iar pe celălalt se sprijinea din când în când toiagul nelipsit. Aveau drum lung de parcurs şi după cum zicea unul din ei, „Aventuros”
Mergeau agale cu paşi mărunţi, în picioarele goale, pe potecile nebătătorite ale Ţinutului de Miazăzi.
– Ai văzut casa lui Bilbo Baggins?! Nu a rezistat prea mult, vântul de noapte s-a abătut asupra ei şi i-a smuls fără milă acoperişul.
– Da. Se poate spune şi aşa, deşi Dorin Gily mi-a spus că de fapt Bilbo a fost zgârcit cu materialele şi proiectarea.
– Hm! Nu vreau aşa ceva. Vreau ca atunci când o voi cere pe Hana Melig să am casă mea, să-i spun cu mândrie” Pofteşte în casa noastră!”
Mai făcură câţiva paşi şi se opriră. În depărtare, peste Pădurea de Stejari, un fum gros se iţea la iveală. Mici colăcei gri ca apoi să crească în intensitate şi întunecime.
– Se vede fum dinspre casa lui Fermur Oak! Crezi că s-a întâmplat ceva?
– Nu poate să fie decât de la casa lui.
– Sam, să înnoptăm aici. Pădurea nu e departe iar soarele se apropie de apus.
– Da, am auzit că noaptea, Pădurea de Stejari prinde viaţă. Printre copaci îşi fac simţită prezenţa, Giganţii.
Se puseseră lângă o ridicătură după ce-şi dăduseră saci jos şi gustaseră din bucăţele puse de Dorin Gily. Noaptea îi prinseseră întinşi privind la cerul plin de stele, cu mâinile băgate sub cap pe post de pernă.
– Mai spune-mi despre ţinutul oamenilor Frodo. Ce ţi-a povestit Bunul Gandalf?
– Nu prea multe. Mi-a dat această hârtie şi mi-a spus să fiu atent.
Şi îi întinse lui Sam o bucată de hârtie roşie pe care cu litere albe scria „pentru avize necesare autorizaţie construcţie apelaţi la”

– Mă întreb, dacă ajungem acolo să le cer şi pentru mine un proiect de casă? Ştii, Gily îşi doreşte foarte mult ceva durabil, să fie căsuţa noastră. Când ne întoarcem din călătorie, am s-o cer de soţie.
– Neapărat Sam, neapărat.
De cum răsărise soarele o porniră din nou la drum. Pădurea de Stejar îi lasă să treacă fără probleme şi nu întâlniră pe nimeni în drumul lor. Semn ca Giganţii îşi făceau somnul. De cum ieşiră din pădure se uitară spre casa lui Fermur Oak care era în cealaltă parte a ei. Se mai zărea un firicel mic de fum se se înalta spre cer.
Îşi continuarea drumul preţ de câteva zile spre apus, acolo unde le spusese Bunul Gandalf că vor da de Ţinutul Oamenilor.
Mergeau ziua în lumina soarelui, căutând drumul cel mai scurt. Încălecaseră colinele pline de scaieţi şi dealurile înverzite, uneori dăduseră peste poteci bătătorite ce urmau calea spre apus şi atunci ţineau mai bine toiegele în mână, de frică necunoscutului. Noaptea îi găsea întinşi pe lângă vreun ciot de copac la pâlpâirea slabă a unui foc mic, privind spre cerul peste care stelele aruncate parcă de o mână nevăzută, desenau hărţi ale Comitatului. Cu degetul întins spre ele legând cu un fir doar de ei văzut, trasau potecile şi casele din Comitat. „Aici e casa părinţilor lui Gily. Iar aici o să fie casa mea, a noastră” spunea Sam.
Se opriseră în faţa unei ape curgătoare, un pârâu ce şerpuia printre ierburile înalte ale câmpiei ce o traversaseră. Pe malul celălalt, se puteau vedea în depărtare construcţii neştiute de ei. „Veţi întâlnii ce nu aţi mai văzut defel”, îi spusese Bunul Gandal. „Atunci veţi ştii că aţi ajuns în Ţinutul Oamenilor”.
Trecură la pas prin apă rece şi se opriră pe buza pârâului pe celălalt mal, să-şi umple butelcuţele cu apă şi să-şi termine şi ultimele bucate rămase în saci. Se întrebau ce fel de mâncare vor găsi în Ţinutul Oamenilor.
În câteva ore ajunseseră lângă acele construcţii iar privirile lor abia de le puteau cuprinde. Unele atingeau cerul.
Căutară cu înfrigurare locul despre care credeau ei că aceea hârtie a pornit, citind însemnele puse pe clădiri sau întrebând oamenii ce le ieşeau în cale. Erau mai mulţi decât la ei în Comitat şi mulţi dintre ei îi priveau cu neîncredere, uitându-se la hainele lor, sau ca pe nişte ciudăţenii scăpate de la circ.
Pe negândite se treziră în faţa clădirii pe care o căutau. Intrară cu teamă prin uşa de sticlă după ce încercaseră să găsească clanţa. Dincolo de ea, o femeie în spatele unei peşteri mici cu tot felul de aparate pe lângă ea, îi privea cu ochii mari.
– Vrem să vorbim cu cel responsabil de acest loc, îi spuse Sam prinzând curaj, scoţând de la piept hârtia roşie.
Femeia ridică unul din aparate şi vorbi în el.
– Şefu’, va căuta nişte mini-oameni.
Ieşi din spatele peşterii şi îi invită să o urmeze. Deschise o uşă şi le făcu semn să intre.
În spatele unei mese, la fel de plină de aparate ca peştera, un domn îmbrăcat ciudat pentru ei, îi întrebă.
– Domnilor, cu ce vă pot fi de folos?
– Suntem aici trimişi de Bunul Gandalf, îi spuse Frodo.
– Numele nu-mi spune nimic. Dar de ce v-a trimis?
– Sam, Sam spune-i tu.
– Să vedeţi. Noi, adică eu şi Frodo, am vrea să ne aşezăm la casele noastre, i-am zis domnişoarei Gily ca după această călătorie o să fim împreună şi vrem să avem casele noaste care să dureze timp lung, să rămână la copii şi nepoţi noştrii. Bunul Gandalf în peregrinările lui, a găsit găsit la baza Cetăţii Elfilor din Ţinutul Elfilor bine păzită de un străjer cu arc, hârtia asta. Şi ştiţi că la ei eternitatea durează ceva timp.
Şi Sam îi întinse hârtia roşie cu AIA Proiect.

Pentru Spring SuperBlog2018